© BleuCitron

toată lumea cunoaşte expresia cel mai tare din parcare… şi parcarea era goală, devenită celebră prin ’95, odată cu Ace Ventura: Pet Detective. dar linia dintre amuzament şi teamă dispare atunci când e seară, tu eşti la -2 în parcarea subterană şi nu mai poţi să ieşi.
urmează un scenariu de film horror.

povestea începe cu o dom’şoară care a vrut să-şi ia ceva din maşina aflată la etajul -2, în parcarea subterană de la locul de muncă. nu avea un badge de acces, dar asta nu a mai oprit-o până atunci să se descurce, mai ales că uşa nu era blocată întotdeauna. numele ei e… dar n-am să spun, o acopăr. totuşi, o să-i spunem Lidia.

Lidia a ajuns la maşină şi a observat că din greşeală a uitat cheile pe birou. a vrut să se-ntoarcă. încearcă să deschidă uşa către lifturi. trage, apasă, împinge. nimic ! era prea târziu. uşile au fost blocate. a încercat să nu se panicheze şi şi-a adus aminte de sfatul unei prietene, care ştia de o ieşire de urgenţă care dădea afară, la lumina zilei. un pic dezorientată, s-a învârtit prin parcare şi a găsit o uşă semnalizată cu un indicator luminos, pe care scria Exit.

a răsuflat uşurată. a deschis uşa şi, deşi era destul de întuneric, a păşit înăuntru. adrenalina sentimentului de salvare a făcut-o să-şi piardă din concentrare şi în loc să urce scările, spre nivelul solului, a început să le coboare. era din în ce mai beznă şi, pe la -4, a decis să se-ntoarcă. a ajuns la uşa pe care intrase. apasă pe clanţă, dar uşa nu se clinteşte. simţea cum inima îşi încetineşte pentru câteva secunde bătăile inimii, ca mai apoi să bubuie, gata-gata să-i sară din piept.

în zadar lovea uşa. nu era nimeni în jur s-o audă. obosită, se aşează în fund. încercând să se încălzească, observă că avea telefonul în geacă. scoate repede telefonul şi-l înalţă spre tavan în căutare de semnal. se învârte pe trepte şi apar câteva liniuţe. o sună pe… să zicem Natalia. Natalia era în continuare la birou. îi explică ce s-a întâmplat şi o pune să vină cu un badge s-o scoată mai repede de-acolo.

Natalia ajunge la -2. se uită în jur de uşa cu indicatorul luminos. o găseşte. deschide uşa şi i se pare că aude ceva pe scări. era sigură că trebuie să fie Lidia şi face câţiva paşi. pooocc ! uşa se închide în spatele ei. se întoarce repede şi încearcă s-o deschidă. dar degeaba. o strigă pe Lidia. niciun răspuns. Lidia era de fapt la 30 de metri de ea, blocată în spatele altei uşi. amândouă stăteau în beznă, aşteptând salvarea, o salvare care nu prea avea de unde să vină.

timpul trecea. Lidia plângea. Natalia bătea nervos din picior. aproape în acelaşi timp, în spatele lor se aud câteva zgomote. ţipă amândouă. împreună, dar separat. zgomotul devine din ce în ce mai puternic, dar nu era nimic în jur care să-l producă. sunetul acela începe să se-nvârtă în jurul lor. din ce în ce mai repede. ele încearcă să fie tot timpul cu faţa către locul de unde li se părea că se-aude. dar ameţesc. se opresc. respiră sacadat. două ţipete violente se aud în toată parcarea. în urma lor au rămas doar două brăţări; brăţările pe care ele şi le făcuseră cadou, una alteia.

paragraful de mai sus e o dramatizare a situaţiei reale. oricum, asta ar fi meritat :P .
Lidia, săturată să o tot aştepte pe Natalia, începe să urce scările şi, surpriză, scările duceau afară. soarele apusese demult. dar unde să fie Natalia ? încearcă s-o sune dar telefonul era închis. şi-a dat seama că nu avea semnal. tot ce putea să facă era să meargă din nou la -2 şi să spere că o va găsi. dar îi sună telefonul. era Natalia. reuşise să prindă un pic de semnal. îi explică cum s-o găsească. nu prea bine, dar suficient încât Lidia să ajungă în faţa uşii care trebuia. deşi v-aţi aştepta să închidă din greşeala uşa în spatele ei, nu a făcut-o.

s-au întors amândouă la birou. nu mai puteau să rămână acolo. le era prea frică. şi-au luat laptoapele şi au plecat să muncească de-acasă !