jjgonzales

asta merge şi de sine stătătoare.

am dat peste filmuleţu’ ăsta de mai sus şi mi-am adus aminte de o întâmplare, de fapt de o filozofie din copilărie.

pe la 14 ani mergeam cu un preten către o sală de jocuri. pe vremea aia doar acolo puteai să joci nfs3, worldcup 98, carmageddon, quake3 şi alte minunăţii. pentru mIRC, asl/pls era altă sală. oricum… pe drum îmi povesteşte el despre o puştoaică de la sală. cu o siguranţă în voce, care nu putea să exprime decât certitudine, îmi zice că ea îl place. ea era simpatică, noi nu prea. mai ales el . foarte nesigur şi contrariat îl întreb de unde ştie. am văzut eu cum se uită ea la mine !.
au trecut ani şi am ajuns să mă refer la impresia asta, că o gagică te place, cu următoarele cuvinte: sindromul Petre.

© UniqueNudes

americanii au resolutions de anul nou. românii au împrumutat conceptul şi au decizii a.k.a. hotărâri de anul nou. le vezi la ştiri. în primul rând, e o mare prostie să crezi că viaţa ta se poate schimba doar atunci când nu vor mai fi valabile bonurile de masă luate de-a lungul anului.

ce faci atunci când vrei să iei o decizie în timpul anului ? renunţi ? o amâni până la revelion ? dacă nu vrei îngrămădeală şi să te calce hotărârile altora pe adidaşii abia spălaţi, setează-ţi alarma pentru vară. majoritatea sunt în concediu. easy mode !

în top 10-ul deciziilor, pe ultimul loc se găseşte celebra vreau să-mi pun ordine-n viaţă. într-o eră digitală e clar că începutul trebuie să fie undeva în zona asta. ar ieşi ceva de genul…

un spital din oraşul Leskovac (Serbia) s-a gândit la o metodă simplă de a atrage clienţi noi, dar şi de a îmbunătăţi timpul în care pacienţii ajung la serviciul de urgenţe. pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă.
profitând de faptul că mintea umană nu e în stare să proceseze corect informaţia vizuală, au transformat o bordură oarecare într-o bordură invizibilă.
rezultatele parţiale promit. nimeni nu o poate detecta. nimeni nu-i poate rezista. de la bătrânei până la copchii, bordura respectivă nu iartă pe nimeni.

© agsinthenegatives

la fel cum se credea că e imposibil să-ţi lingi cotu’, unii au crezut că un lucru mai greu ca aerul nu poate zbura, alţii că Beatles nu merită un contract cu o casă de discuri, alţii că Mourinho nu trece de Barca. totuşi, s-au întâmplat.
cum gândesc oamenii ăştia care pot să transforme imposibilul în posibil şi să-i inspire p’ăia de la adidas pentru slogan ?

pe lângă pricepere şi talent, un om are nevoie şi de ambiţie. dacă nu poate să şi-o insufle singur, are nevoie de altcineva care să-i spună ce trebuie să audă. sunt acele discursuri motivaţionale care îţi fac sângele să roiască în vene. asta explică de ce unele echipe ies de la cabine, după pauză, mult mai motivate şi să revină după ce erau conduse. să ne amintim de Liverpool cu Milan în 2005 sau de celebrul Dinamo vs Foresta din 2000.

logou’ la programatori

în ţara asta se fac multe lucruri fără rost. la modă e să faci un grup fără rost pe facebook. să ajutăm animalele, să apărăm Roşia Montană, să ne dea farmivilleu’ mai multe găini. mai arunci o petiţie şi poţi fi mândru dacă în câteva zile se strâng sute, mii de like-uri. problema e că totul se opreşte acolo, pe facebook. de ce ? păi e simplu…

oamenii care se asociază cu acţiunea ta dau doar un like. câţiva mai scriu ceva. toţi aşteaptă. aşteaptă să facă altcineva demersuri, presiuni pentru atingerea obiectivelor. grupul de reformare rămâne ascuns printre celelalte zeci de grupuri asemănătoare la care odată dădeai join, iar acum dai like.

reclamă la farmville

eu vreau să cred că oamenii, în esenţă, au creier.
adică, fiecare are voie să aibă o pasiune stupidă, potrivită mai degrabă pentru copii de la grădiniţă sau pentru alte mapamonduri. dar nu trebuie să dureze mai mult de câteva luni. asta cu indulgenţă.

aici m-am jucat eu un pic. logoul e de la adevărul.ro

ştiu că voi nu vă uitaţi la Eurovision. eu mă uit de când eram mic. e greu să renunţ la o tradiţie de primăvară. tocmai d’asta mă uit şi la selecţia naţională când e la tv. anu’ ăsta am văzut-o cu chiritză şi am făcut un pariu să vedem care gineşte melodia de pe ultimu’ loc. deşi melodia aleasă de mine a avut cele mai puţine voturi, din cauza sistemului de punctaj, la final a avut zero puncte. la fel ca cea aleasă de chiritză. deci n-am câştigat oficial.

revenind, anul acesta vom fi reprezentaţi la Oslo de Paula Seling şi Ovi cu a lor melodie, Playing With Fire. melodia e simpatică, dar nu extraordinară. poate prindem un top 10. ca să ne crească şansele şi să fim în rând cu Europa, ne-am tras repede un videoclip. şi nu orice fel de videoclip.

dacă nu chiar ireproşabile, sigur cele mai puţin reproşabile servicii

dacă o poză face cât o mie de cuvinte, un drum cu taxiu’ face cât o mie de drumuri cu metrou’. şi nu mă refer aici la faptul că unii şoferi sunt cu *uia şi nu au schimbat să-ţi dea rest, ci doar la acei taximitreşti care au nişte cuvinte pline de înţelepciune pe care sunt dispuşi să le împărtăşească. pentru asta trebuie să mergi şi tu mai mult de 5 kilometri, să se instaureze în maşină un sentiment de confort şi familiaritate reciprocă.
ultimul a fost domnu’ Turcu, care a fost amabil şi mi-a oferit cartea lui de vizită (imaginea de mai sus) pentru că a fost o cursă lungă.

când am ajuns azi la muncă era îngrămădeală mare la un birou. lumea se uita cu uimire şi încântare la un display de dulciuri. nu erau orice fel de dulciuri, ci d’alea chinezeşti. toate. şi multe. era ca şi când unu’ a jefuit o tarabă din gara de la rosario în drum spre bucureşti. ceva în genul suporterilor stelişti în drum spre Târgu-Jiu, dar în aceeaşi gară.