chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

şi după ce mai ia o gură de bere, poate ca să-şi facă şi un pic curaj, spune că are o problemă cu felul în care ele, unele, se exprimă în scris. explicaţiile de la masă nu întârzie să apară. că aşa se vorbeşte dintotdeauna pe net, cu k, sh, tz, pt sau ptr, cu a fost amazing. toate astea în limba română.

luis-fernando mărturiseşte că e vorba de altceva. e vorba de gramatică. de felul în care unele conjugă diferite verbe, la diferite moduri şi forme. toată lumea râde. el continuă la fel de serios, precizând că atunci când o tipă tastează greşit un verb comun, pur şi simplu îşi pierde interesul faţă de ea. explozie de râsete. oamenii se-neacă, berea se varsă pe haine, se dau pumni în masă. nimeni nu e în stare să-şi revină.

luis-fernando aşteaptă. lumea se linişteşte şi cere explicaţii. aşa că dă nişte exemple. dacă o tipă îi scrie nu fii supărat, de ce a-i plecat sau puneţi o dorinţă, atracţia faţă de tipa aia dispare aproape instantaneu. urmează glume. apoi poante şi miştouri.

se încearcă şi o discuţie obiectivă. ce contează dacă nu ştie să scrie corect atâta timp cât e bună în pat? poate e un avantaj că e mai prostuţă; o păcăleşti mai uşor. dar de ce ar conta atât de mult treaba asta? nu e ca şi când o iei de nevastă! ştim că noi, ca specie, apreciem în subconştient simetria feţei. e o dovadă că acel exemplar e sănătos şi merită să se reproducă. preferabil să-l ajutăm şi noi. trebuie să existe şi alte reacţii similare, dar cu efect advers, pe care poate le şi conştientizăm. de ce n-ar fi exprimarea incorectă unul dintre ele?

şi totuşi, de ce luis-fernando se comportă aşa? ce anume i s-a întâmplat când era mic? dacă tot nu-i convine, de ce nu le corectează? de ce nu le învaţă cum e corect? luis-fernando spune că e prea târziu, că şi-a pierdut interesul din momentul în care a văzut greşeala. atunci de ce mai continuă să vorbească cu ele? pentru că nu le mai vrea în felu’ ăla de dinainte, dar poate să comunice în continuare cu ele. preferabil nu în scris.
unul câte unul recunosc că şi ei au observat greşeli de genul ăsta din când în când, dar au ales să le ignore.

dar ele or şti că nu scriu corect? şi apoi urmează apogeul discuţiei. după cele nenumărate beri, se ridică o întrebare? dacă ea, când tu scrii corect, are aceeaşi reacţie ca tine când vezi că ea scrie nu fii? nu a ştiut nimeni să încline balanţa în vreo parte. s-a dat vina pe profesori şi pe sistemul de învăţământ românesc. ei sunt motivul pentru care relaţiile se destramă înainte să existe. a fost semnul că berile au fost prea multe şi trebuia să se plece acasă.

dar întrebarea rămâne…

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. prieteni sau duşmani ?
3. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

paradoxurile sunt unele dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământul ăsta. ai impresia că le înţelegi, dar îţi dai seama până la urmă că nu. dar e ok. mai nasol când un paradox e legat de tehnologie şi alcool. combinaţia asta creează de fapt un paradox parţial, din care faci şi tu parte. e parţial pentru că dimineaţă, sau după-amiază dacă te trezeşti mai târziu, o să înţelegi tot.

care e paradoxul? cum poţi să întârzii la o întâlnire, să ajungi totuşi mai devreme, dar în acelaşi timp să fie prea târziu?

luis-fernando se duce sâmbătă la o petrecere de halloween. mai mult sau mai puţin costumat. e cu încă un prieten, dar ăsta pleacă repede pentru că era obosit. nu a fost o problemă prea mare pentru luis-fernando pentru că a mai găsit cunoscuţi. din vorbă în vorbă şi shot după bere, ajunge lângă Amada. nu se cunoşteau dinainte, lucru care poate chiar a ajutat la început. discută, dansează, mai beau un pic. seara era magică şi de-abia începuse.

Amada mărturiseşte că trebuie să mai ajungă la o petrecere, dar pentru că luis-fernando a fost prea fermecător, vrea să-l revadă. şi stabilesc să se vadă la 4 fără un sfert ale dimineţii într-un loc anume, să meargă doar ei amândoi undeva, în altă parte. pentru că totul se petrecea exact aşa cum trebuie, nu au mai intrat în detalii gen numărul de telefon.

Amada pleacă, iar luis-fernando se simte bine în continuare. mai bea o bere, mai glumeşte, mai dansează, mai vorbeşte cu oameni. timpul zboară până în momentul în care se uită la ceasul telefonului. era 3 juma’ şi mai avea doar 15 minute să ajungă la locul întâlnirii. se bagă în faţă să-şi ia haina de la garderobă, fură un taxi venit la comandă şi ajunge la 3:44. chiar mai devreme cu un minut. se uită în stânga, în dreapta. Amada nu era ea. speră ca ea, ca orice femeie, să se lase aşteptată.

luis-fernando aşteaptă. se uită la ceas. e 4 şi 10. mai trece un sfert de oră şi începe să-şi reproşeze că nu i-a cerut numărul de telefon. la 4 şi jumătate se resemnează şi pleacă să caute un taxi. se urcă într-unu’ liber şi verifică să vadă că nu e d’ăla cu 3,5 lei pe km. pe drum observă un ceas electronic instalat de primărie. arăta 5:39. contrariat se uită la telefon. al lui arată 4:39. era ultima duminică din octombrie.

îşi fute o palmă peste cap şi coboară din taxi. se-aruncă în pat şi se gândeşte la detaliile care-l pot ajuta s-o regăsească. nu discutaseră nici despre muncă, nici despre facebook, nici despre prieteni comuni, nici despre unde le place să iasă. singura parte bună e că totul s-a întâmplat în bucureşti, şi nu în new york, că ăia sunt mult mai mulţi.

pentru cei care au fost hipnotizaţi de poveste, să explicăm paradoxul. în dimineaţa aia s-a trecut la ora de iarnă. ceasul s-a dat cu o oră înapoi. telefonul lui luis-fernando e deştept şi a schimbat ora când trebuia. alcoolul l-a făcut pe luis-fernando să piardă noţiunea timpului. Amada l-a aşteptat (cel puţin aşa sperăm) la ora 3:45 după ora de vară. dar cât să fi aşteptat, dacă luis-fernando a ajuns după o oră fără un minut?

în mintea lui, luis-fernando ajunsese mai devreme cu un minut. dar pentru Amada a fost un pic mult prea târziu. ar trebui să se facă un film cu povestea asta. măcar aşa sunt şanse să aibă un final fericit.

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. eşti cea mai frumoasă când taci

am suficient de mulţi prieteni pe facebook ca să am şi suficient de mulţi prieteni proşti pe facebook. dacă aveţi motive să vă simţiţi vizaţi şi nu vreţi să vă supăraţi pe mine, mai bine vă opriţi aici!

dacă ai ajuns până aici înseamnă că eşti cel puţin curios să vezi ce naiba scriu mai departe. că nu degeaba am ales captura aia, nu!?
povestea e simplă. de aproximativ o lună toată lumea e bombardată cu noua invenţie în materie de promoţii şi câştiguri garantate, gen “Primii 200.000 de participanţi primesc gratuit un iPhone4″ sau “Primii 100.000 primesc un laptop”. seria poate continua. ideea e că tu, dacă eşti fraier, dai un rsvp la event-ul respectiv, scrii pe wall că tu vrei un telefon roz sau bej şi apoi enervezi toţi prietenii din listă. că altfel nu mai câştigi nimic!

pe mine nu mă deranjează că sunt idioţi care nu se-ntreabă de unde are ăia atâţia bani de aruncat, ce naiba urmăreşte de fapt, există iPhone roz?, cum verifică dacă eu am dat invite la toţi prietenii din listă, îmi dau şi husă moca? pe mine mă enervează că am eu prieteni virtuali care, deşi s-or întreba (dar nu cred), insistă să se laude că sunt naivi la toţi oamenii din lista lor de prieteni!

ăştia sunt probabil tot ăia care au rămas cu nostalgia hi5-ului şi te hăituiau cu nşpe aplicaţii care îţi spun cine ţi-a văzut profilul pe facebook. asta e frumos, bă, la facebook, că poţi să stalker-eşti în voie. nu ştie nimeni că salivezi la pozele ei de la mare sau că te uiţi invidios la brelocu’ de bmw uitat peste pachetu’ de ţigări!

totuşi nu vreau să-i uit pe ăia care s-au mişcat mai repede şi acum fac mişto de tipul ăsta de event-uri, creând la rândul lor unele false. de fapt, pleci de la un fake şi-l faci mai fake. din adibas iese abibas. rezultatul, surprinzător, e acelaşi! tot ajungi să enervezi o grămadă de lume. numai că tu o faci la mişto. mai ales după ce au mai fost alţii înainte ta care au făcut acelaşi lucru. e ca şi când unu’ zice un banc şi tu, nerăbdător, vrei să spui şi tu unu’. numai că în loc de bulă, tu zici ştrulă, şi te aştepţi ca lumea să râdă la fel de copios.

în încheiere, să ne amintim un pic de prinţul sechestrat din Nigeria care are nevoie de banii tăi şi de prima formă de enervare în masă din mediul online. rămânem la cea din urmă, că mă refer la mail-urile care te obligau să le retrimiţi la cel puţin 10 prieteni (astea erau măcar cu bun simţ; 10, nu toţi) ca să nu vină năpasta peste tine.
vom vedea cum arată asta transpus din online în offline. şi ca o axiomă de socializare online, dacă ceea ce faci online ar fi de căcat în viaţa reală, cel mai probabil pute şi pe net!

în viaţa fiecărui chiriaş vine o zi când, ducându-se la ghena de pe etaj cu un sac sau doi de gunoi, să găsească o yală montată la uşa care înainte avea cel mult un zăvor. la mine, ghena e pe un balcon care dă în casa scării. şi ajungi să te uiţi prin geam cu jind la o ghenă care îţi lipseşte atât de mult!

noroc cu un puşti care stă lângă mine şi ai mei (am mai mulţi colegi de apartament). ne zice că nici ai lui nu ştiu ce e cu yala şi ne dă numărul administratorului de… bloc, cred. sună unu’ şi nu află nimic despre yală. puştiu’ e tare. are dubluri la albumele de la mega şi e dispus să facă schimb.

restrângem cercul de suspecţi şi rămâne doar familia de la 57. dar rămâne şi uşa de la ghenă încuiată. noroc că unul dintre noi e genul care nu are nevoie de manual de instrucţiuni să asambleze lucruri şi, în plus, are şi o trusă de scule. demontează clanţa, eu duc gunoiul, el lasă un bilet simplist prin care anunţa doritorul că-şi poate recupera clanţa de la noi.

nu peste mult timp sună cineva la uşă. iese chiritză şi face cunoştiintă cu dom’ profesor universitar şi soţia lui. nepoliticos, chiritză încinge spiritele. dom’ universitar spune cum ne-a filat el şi a descoperit că lăsăm pungile de gunoi lângă ghenă! nasol. mai ales când ghena e înfundată. împreună cu soţia mărturiseşte că urma să ne dea şi nouă o cheie… cândva. până atunci, probabil că trebuia să lăsăm gunoiul la el pe preş.

dom’ universitar pleacă cu tot cu clanţă şi demontează totuşi yala. victorie pentru noi! eu n-am participat activ la această confruntare. nu-mi place să mă cert cu oameni idioţi. dar dacă ştiam că e profesor universitar, atunci aş fi fost mai tentat. şi i-aş fi pus doar trei întrebări:

• unde e el universitar?
• ce face acolo?
• ce credea el că rezolvă dacă pune o yală şi ne dă o cheie?

poate un universitar are o altă viziune sau abordare în cazul problemelor de genul ăsta, şi anume responsabilizarea locatarilor! dacă primeşti o cheie, trebuie să ai grijă de ea. în subconştient, vei avea grijă şi de sacii de gunoi.

în locul lui, eu aş fi ciocănit la uşă şi m-aş fi rugat să nu mai fac ce nu-mi convine mie şi aş explica de ce. abia apoi aş monta o yală. dar nu orice fel de yală, ci una pe care doar un profesor universitar ar fi în stare s-o demonteze.

acum vreo 2 luni aveam mai multe lucruri. la majoritatea am ales să renunţ. din păcate, timpul e unul dintre ele. în rarele momente când mai găsesc câte-un pic din el, aleg să pierd vremea. dar cu folos! ăsta e şi un fel de avertisment legat de lucrurile care or să apară mai des pe blogu’ ăsta. or să fie mai degrabă în genul de mai jos.

mie-mi place să merg la cinema. şi prefer să nu fie un mall. că e scump şi mai ales că preţurile sunt mari. mie-mi place cum arată cinematograful vechi, cu sunetul de rolă pe fundal şi imaginea un pic neclară. mă piş pe efectele 3D şi avatar-uri. plus că în cinema-ul din mall lumea nu prea vine să se uite la filme. p’ăştia aş vrea să-i văd daţi afară.

cineva mi-a auzit dorinţa. numai că pe alt continent. nu o să ajung eu să vă un film pe-acolo, dar cred că e o experienţă unică, mult diferită faţă de cum e pe la noi. filmuleţul explică tot. în acelaşi timp e o formă de promovare pe care NU o s-o vezi probabil niciodată, ‘ai prea curând, în România. pentru că niciun brand, indiferent cât de mic şi neconvenţional ar fi, nu cred că are încă atâtea oi (nu oaie) să facă ceva asemănător.

post-uri similare:

1. pentru prima oară, ceva original din China
2. troubleshooting pentru începători
3. de Crăciun fă-mi cadou număru’ tău de telefon

n-am mai scris de ceva vreme. mai ales pentru că am fost mai ocupat de vreo lună şi un pic. nu e ceva colosal, da’ azi am aflat ceva mişto şi după câteva beri parcă tastez mai repede. cele mai mişto întrebări la care o să trebuiască să răspunzi sunt alea de la interviuri. ele variază în funcţie de cine stă de partea cealaltă a mesei. oricum, unele rămân magice.

eu, personal, am fost întrebat acum câţiva ani câte benzinării sunt în Bucureşti? n-aveam voie să intru pe net, n-aveam voie să mă uit pe geam. trebuia să răspund stând pe scaun. şi am zis 173. persoana de vizavi a contestat. am rugat-o să demonstreze că nu e ca mine. ulterior am înţeles că era vorba de vestitele întrebări promovate de google să vadă capacitatea de analiză a omului. am răspuns până la urmă şi m-au angajat.

pe lângă întrebări mai sunt şi afirmaţiile imperative, când trebuie să te descrii pe tine sau o situaţie grea şi ce căcat ai făcut ca să dea bine. oricât de stupide ar părea astea, o vorbă veche, dar nouă în arsenalul unui interviu mi-a fost adusă la cunoştiinţă azi: ce înseamnă proverbul “nu vezi pădurea de copaci”?. răspunsul nu e că tu eşti curios ce caută un volskwagen transporter din ’54 p’acolo. e destul de evident, dar o eventuală explicaţie a lui, nu e!

persoana care gestiona interviul concluzionează: da, trebuie să vezi imaginea de ansamblu. e ca şi când ai survola pădurea cu un avion şi ai vedea-o de sus, pe toată! dar ştii ce? când a fost inventat proverbul ăsta, NU existau avioane!. în momentul ăla ştii dacă vrei jobu’ sau nu.

sunt curios dacă mai ştiţi şi de alte întrebări sau cerinţe bizare de la interviuri. şi mai ales dacă după asta aţi acceptat oferta lor. evident, dacă da, ar fi bine şi de ce .

tot legat de job, pe facebook sunt mai nou Brand Ambassador la cityclete.ro. cu biciclete de oraş şi d’astea.

post-uri similare:

1. nu cumva să fii bolnav

salut! sunt gonzales şi sunt fumător. de-aici problema mea. fumez de la vreo 17 ani. şi nu orice, ci kent de doctor. când m-am apucat, raportul cantitate-preţ era convenabil; pentru cei care nu ştiu e vorba de kent lung. pasul normal pe care orice fumător îl face după ce-şi alege brandu’ de ţigări e să facă rost şi de o brichetă. cât mai custom, cu atât mai bine!

eu am avut noroc şi am primit-o cadou. de-atunci nu m-am mai despărţit de ea. e un zippo care are şi un mesaj gravat, care-mi oferă şi un pretext să intru în vorbă cu o gagică care-mi cere un foc. tocmai de acest lucru am fost privat când m-am întors şi eu de prin ţări străine. mai exact la controlul de securitate de pe aeroportul din Frankfurt. mama lor de nemţi!

eram cu pantalonii-n vine şi restul chestiilor metalice pe o tavă. trec prin detectorul de metale şi mă opreşte o tanti. îmi arată bricheta şi eu zic că e a mea. îmi explică că nu am voie să o iau cu mine. eu sunt un pic contrariat de treaba asta, mai ales că nu era primul aeroport prin care am trecut cu bricheta. doar nu or fi fost ăilalţi atât de chiori!? îmi zie că trebuie să mergem mai încolo să completez nişte formulare. cu pantalonii-n vine şi tava-n mână mă deplasez la biroul special pentru fraierii cu dangerous goods.

eu întreb de ce ei nu mă lasă, dar pe alte aeroporturi da. ei insită că nu am voie. printr-o mişcare fulger scot bricheta din teacă şi le dau doar rezervorul. în timp ce mi se încheia un fel de proces verbal, nemţii, oamneni meticuloşi, verificau jucării, laptop-uri şi orice chestie electronică care nu era brand nemţesc. nervos, îmi iau adio de la brichetă.

ajung acasă şi caut să mă conving de cum stă treaba cu bricheta şi avionu’. exista posibilitatea ca fiecare aeroport să aibă propriile norme de securitate, deşi ar trebui să respecte toate un standard. googleu’ mă trimite pe pagina aeroportului din Frankfurt, care e asta. sunt şi două pdf-uri acolo legate de obiectele pe care ai voie să le cari cu tine pe avion; normele UE şi regulile asociaţie internaţionale de transport aerian.

poate nu înţeleg eu bine ce scrie, da’ mi se pare că e destul de clar că ai voie să porţi o brichetă la tine. nu în bagajul de mână şi nici în bagajul de cală. de-acum încolo o să-mi printez regulamentul fiecărui aeroport, mai ales dacă e de la nemţi, să mă cert cu băieţii de la securitate. poate creez şi un incident internaţional.

oi fi fumător, dar am şi eu drepturi! şi nu-i las p’ăştia să-şi bată joc de mine doar pentru că sunt stresat şi am nevoie de ţigări! d’asta nu o să fumez niciodată în cutiile lor transparente plasate exact în mijlocul restaurantelor, exact cum era una pe aeroportul din Viena. la fel cum eu nu-ţi suport ţie mirosul de ciorbă de burtă, da’ nu fac figuri, la fel şi tu rabdă să fumez o ţigară!

cei mai mulţi oameni dispar pe scenă în cadrul show-urilor de magie sau, mai natural, în tringhiul Bermudelor. un român dat în urmărire internaţională a găsit o soluţie mai ingenioasă şi mai comodă. te muţi la Piatra-Neamţ! ca să-ţi sporeşti şansele de a nu fi găsit trebuie să faci şi o emisiune tv la un post local.

unii au scris cărţi despre cum să-ţi creezi o identitate nouă. pentru că nu i-a plăcut cartea, un gălăţean a ales varianta mai uşoară; să se mute la Piatra. condamnat pentru înşelăciune, el a fugit din oraş. dacă ajungea prin ţări străine risca să fie extrădat. aşa că s-a căsătorit, a luat numele nevestei, a făcut un copil şi emisiuni la o televiziune locală. timp de 10 ani a stat ascuns la vedere, relaxat, ştiind că poliţia română e pe urmele lui.

greşeala lui cea mai mare a fost că s-a gândit să treacă mai repede cu maşina prin Buzău (sau pe lângă). a fost oprit de poliţie care a dat peste un act fals. în cele din urmă au pus cap la cap toate datele şi au stabilit indetitatea reală. partea cea mai de căcat în toată povestea asta e că în 5 săptămâni pedeapsa i-ar fi fost prescrisă. Buzău i-a trebuit lui!

probabil că Piatra-Neamţ e(ra) de mult timp ascunzătoarea ideală a multor fugari. din cauza unuia mai prost acum toţi se simt în pericol.

bănuiesc că mulţi dintre voi au văzut groundhog day cu Bill Murray. dacă nu, ar cam trebui s-o faceţi. în film, Bill Murray are norocul să se trezească în fiecare dimineaţă în aceeaşi zi (calendaristică). ca şi când ai pune o singură melodie pe repeat. ca să concluzionezi dacă ţi-ai dori sau nu să ţi se întâmple aşa ceva, ar fi bine să te uiţi la el.

de 3 zile experimentez propriul meu episod în genul ziua cârtiţei. în clădirea unde lucrez e un chioşc. are reviste, suc şi ţigări. eu mă duc de obicei să-mi cumpăr pachetul aproape zilnic de kent lung. acum 3 zile a apărut în chioşc o domnişoară de la BAT, care face promoţie la kent hd şi nu mai ştiu ce mai zice ea. mie-mi plac promoter-iţele în general. nu mă interesează ţigările lor pentru că le prefer pe-ale mele. încerc să le iau peste picior şi sunt mulţumit când există şi reversul medaliei.

respectiva domnişoară însă nu-mi place. în primul rând are un ton mult prea formal când ţi se adresează sau îţi prezintă super promoţia lor. abordarea clienţilor din chioşc e următoarea: sunteţi fumător? bună ziua!, fără vreo pauză. şi dacă nu sunt, îţi retragi salutul? în al doilea rând, cel mai important, nu mă ţine minte!
în fiecare zi din cele trei m-am dus cu acelaşi pulover, freza era aceeaşi, aveam până şi o sticlă de cola în mână. dar ea mă abordează tot cu fumător şi bună ziua.

în prima zi i-am răspuns politicos din prima că prefer să rămân la kent-ul meu lung. mi-a mulţumit oricum pentru alegerea făcută, deşi încercase să mă convertească la hd-urile ei. a doua zi, am fost surprins când m-a abordat la fel ca în prima. rănit în orgoliu, i-am zis scurt că nu suport kentu’ hd. a treia zi, adică azi, ghici ce? la fel!!! totuşi, am aşteptat să-mi prezinte ce voia. la sfârșşt îi zic că rămân tot cu opţiunea mea inițţală. iar îmi mulţumeşte pentru alegerea făcută.

acum apar lucrurile pe care nu le-nţeleg. promoţia asta implică şi canibalizarea voluntară pentru kent lung? ştiu că pe piaţa din vest nu prea se mai comercializează, că nu e sănătos. dar de ce acum? dar dacă nu vor să-l retragă de pe piaţă, de ce se iau de el? brand managerii de la kent sunt la cuţite sau nu-şi dau seama ce fac? aş dori nişte răspunsuri de la nişte oameni avizaţi. mă gândesc aici la concurenţă .

nu mai înţeleg strategia tipei de a mă convinge să renunţ la ţigările mele ca să iau două pachete de ţigări pe care nu le-am încercat niciodată sau care poate chiar nu-mi plac. asta şi în contextul în care ştii foarte bine că fidelitatea la ţigări e uriaşă. ea arată bine, e bună, dar vorbeşte în gol. îmi zice de noua tehnologie şi se exprimă corect, dar nu-mi transmite nimic. sunt doar un potenţial client sau o unitate din target-ul ei zilnic. păi băi, fato, eu nu sunt doar o cifră! dacă vrei să dau bani pe nişte ţigări pe care le-arunc sau le dau moca unui amic trebuie să flirtezi cu mine! nu stau să te-ascult ca să-mi zici de super filtre şi d’astea. dacă mă interesează de sănătate, caut pe net!

poate greşesc, dar sunt aproape sigur că nu o fac; ţigările de la promoţii se cumpără din trei motive:

• sunt chiar ţigările pe care le fumezi
• eşti student, n-ai bani şi oricare 2 pachete de ţigări sunt mai bune ca unu’ singur
• promoter-iţa flirtează cu tine şi tu, în mintea ta bolnavă, crezi că poate o să vă … cândva doar pentru că îi cumperi acum nişte ţigări

dacă greşesc, să mă lămurească careva!

]]> http://www.jjgonzales.ro/ziua-carti%c8%9bei-edi%c8%9bia-cu-kent-hd/feed/ 4 http://www.jjgonzales.ro/doua-puncte-paranteza-deschisa/ http://www.jjgonzales.ro/doua-puncte-paranteza-deschisa/#comments Wed, 19 Jan 2011 19:48:17 +0000 John John Gonzales http://www.jjgonzales.ro/?p=1057 la mine a început când mi-a făcut tata rost de un modem de 56k şi l-am instalat pe magicul meu 386 cu Windows 95. să văd pagina de yahoo cum se încarcă la mine acasă a fost, vorba reclamei, de nepreţuit. la zece fără ceva, seara, mama nu mai vorbea la telefon şi eu apăsam întruna pe redial să prind loc. downloadam mp3-uri de pe kazaa cu câţiva kilo, dar în final am strâns îndeajuns pentru un cd întreg. în timp ce muzica se downloada, eu pierdeam vremea pe mIRC. pentru că eram printre puţinii care aveau net acasă, eram oarecum obligat să vorbesc cu străini. eu preferam străine. am migrat repede de la asl/pls şi u1 către abordări proprii şi eficiente. arta conversaţiei pe mIRC devenise fără necunoscute pentru mine. în plus, tastam şi din ce în ce mai repede, chiar fără să mă uit la taste.

post-uri similare:

1. sentiment pe două roţi
]]>

la mine a început când mi-a făcut tata rost de un modem de 56k şi l-am instalat pe magicul meu 386 cu Windows 95. să văd pagina de yahoo cum se încarcă la mine acasă a fost, vorba reclamei, de nepreţuit. la zece fără ceva, seara, mama nu mai vorbea la telefon şi eu apăsam întruna pe redial să prind loc. downloadam mp3-uri de pe kazaa cu câţiva kilo, dar în final am strâns îndeajuns pentru un cd întreg. în timp ce muzica se downloada, eu pierdeam vremea pe mIRC. pentru că eram printre puţinii care aveau net acasă, eram oarecum obligat să vorbesc cu străini. eu preferam străine.

am migrat repede de la asl/pls şi u1 către abordări proprii şi eficiente. arta conversaţiei pe mIRC devenise fără necunoscute pentru mine. în plus, tastam şi din ce în ce mai repede, chiar fără să mă uit la taste. asta m-a ajutat în cariera mea de butonator. revenind, tipele îmi cădeau uşor în plasă. ştiam să maximizez timpul pe care-l aveam pentru următoarea replică astfel încât să zic tocmai ce trebuia. aveam melodiile potrivite pe care ea voia să i le transfer.
apoi am trecut la messenger. yahoo.

continuam discuţiile nocturne cu o tipă mişto de pe mIRC. s-a şi supărat pe mine odată pentru că aveam o convingere ciudată pentru ea. dar a revenit la sentimente mai bune. am făcut-o din taste . devenise relaţia mea stabilă de pe messenger. totul a fost ok până când ne-am întâlnit. dup’aia nu am mai vorbit . acum o am prietenă pe facebook, dar nu cred că ştie că sunt eu. în continuare, nu vorbim.
oricum, lumea venea să-mi ceară sfaturi când se conversa pe messenger cu careva. eu supervizam conversaţia. ştiam unde şi când trebuie să treacă pe rândul următor, ce smiley să folosească şi mai ales când să nu răspundă imediat, căci asta e arma supremă. evaluam până şi timpul de care ea avea nevoie pentru a scrie 5 cuvinte de 20 de litere, dacă s-a gândit la răspuns sau a fost unul natural.

dar vremea a trecut şi eu am ruginit. mi-e din ce în ce mai greu să mă ridic la nivelul la care am fost odată. şi asta se vede. şterg mult mai des cuvintele pe care le tastez. nu mai ştiu să decriptez ce scrie ea. dar cred că e mai bine aşa.
de toate astea mi-a adus aminte filmuleţul de mai jos.

un filmuleţ …

post-uri similare:

1. sentiment pe două roţi
]]> http://www.jjgonzales.ro/doua-puncte-paranteza-deschisa/feed/ 4