jjgonzales

reclamă la farmville

eu vreau să cred că oamenii, în esenţă, au creier.
adică, fiecare are voie să aibă o pasiune stupidă, potrivită mai degrabă pentru copii de la grădiniţă sau pentru alte mapamonduri. dar nu trebuie să dureze mai mult de câteva luni. asta cu indulgenţă.

aici m-am jucat eu un pic. logoul e de la adevărul.ro

ştiu că voi nu vă uitaţi la Eurovision. eu mă uit de când eram mic. e greu să renunţ la o tradiţie de primăvară. tocmai d’asta mă uit şi la selecţia naţională când e la tv. anu’ ăsta am văzut-o cu chiritză şi am făcut un pariu să vedem care gineşte melodia de pe ultimu’ loc. deşi melodia aleasă de mine a avut cele mai puţine voturi, din cauza sistemului de punctaj, la final a avut zero puncte. la fel ca cea aleasă de chiritză. deci n-am câştigat oficial.

revenind, anul acesta vom fi reprezentaţi la Oslo de Paula Seling şi Ovi cu a lor melodie, Playing With Fire. melodia e simpatică, dar nu extraordinară. poate prindem un top 10. ca să ne crească şansele şi să fim în rând cu Europa, ne-am tras repede un videoclip. şi nu orice fel de videoclip.

dacă nu chiar ireproşabile, sigur cele mai puţin reproşabile servicii

dacă o poză face cât o mie de cuvinte, un drum cu taxiu’ face cât o mie de drumuri cu metrou’. şi nu mă refer aici la faptul că unii şoferi sunt cu *uia şi nu au schimbat să-ţi dea rest, ci doar la acei taximitreşti care au nişte cuvinte pline de înţelepciune pe care sunt dispuşi să le împărtăşească. pentru asta trebuie să mergi şi tu mai mult de 5 kilometri, să se instaureze în maşină un sentiment de confort şi familiaritate reciprocă.
ultimul a fost domnu’ Turcu, care a fost amabil şi mi-a oferit cartea lui de vizită (imaginea de mai sus) pentru că a fost o cursă lungă.

când am ajuns azi la muncă era îngrămădeală mare la un birou. lumea se uita cu uimire şi încântare la un display de dulciuri. nu erau orice fel de dulciuri, ci d’alea chinezeşti. toate. şi multe. era ca şi când unu’ a jefuit o tarabă din gara de la rosario în drum spre bucureşti. ceva în genul suporterilor stelişti în drum spre Târgu-Jiu, dar în aceeaşi gară.

dacă e pe camion, aşa e

intro: post dedicat lui Răzvan, care a bolit ieri la muncă pentru ca altu’ să nu muncească în locu’ lui. sau pentru că nu era în stare să plece acasă pe picioarele lui.

la mine, la corporaţie, săptămâna trecută s-a proptit lângă intrare un mini-tir. prima oară am crezut că e un camion cu ajutoare pentru băieţii care muncesc în clădirea cu multe etaje. mai de-aproape s-a putut observa că nu eram prea departe de adevăr. era cabinetul mobil de la medicover; nu că aş fi ştiut cumva că există. era mare, cu 2 intrări şi 2 ieşiri.

izmană sau trening

când eram mic, refuzam să port izmene. mai ales când am fost nevoit să-mi fac vaccin în picior. toţi ne-am dat pantalonii jos. mie-mi place să cred că în ziua aia nu aveam izmene pe mine.
mai târziu, când aş fi vrut o pereche de izmene, nu mai aveam de unde. cred că prin asta a trecut şi omu’ ăsta.

cum programatorii au şi eu un simţ al umorului aparte, windows xp mi-a pus azi o întrebare asemănătoare. încercând să copiez din reţea nişte imagini, am vrut să fac ca băieţii drag and drop cu click dreapta (ca să fiu sigur că nu mut fişierele) dintr-un folder în altul. după ce am luat degetu’ de pe mouse, windowsu’ m-a întrebat dacă vreau să mut fişierele sau să le copiez. dar să răspund cu da sau nu. povestea în mărime naturală, dar trunchiată un pic, se poate vedea aici.

presupusul Teodorescu Cristian-Pavel

update: de fapt cv-ul e din 2005. băiatu’ e născut în ’82. la vremea la care a redactat cv-ul avea 23 de ani.

de ceva vreme tot vreau să-mi mai updatez cv-ul. poate, poate iese ceva ! păcat că nu am ce să scriu în el. şi când credeam că nu am ce să mai fac, mă cheamă unu’ să-mi arate un mail primit. în primul rând vreau să precizez că nu pot să evaluez veridicitatea celor ce urmează. presupunem că sunt numai adevăruri. ei aşa zic.

directorul unei firme de vânzări de calculatoare din Constanţa a primit pe mail un cv, care e disponibil în continuare. cv-ul e atât de original şi de sincer încât nu are cum să nu-ţi placă. în timp ce lecturaţi, nu vă grăbiţi să săriţi mai departe. s-ar putea să pierdeţi ceva monumental.

pentru mine a devenit o sursă de inspiraţie. ce e scris italic îmi place mie mult de tot.

© freneticwanderings.com

a trecut şi valentine’s day. mai astept puţin şi pot să ies din ascunzătoare şi să mă bucur de alternative. dar nu sunt singurul. competiţia e strânsă, pentru că doritori sunt mulţi.
astfel, trebuie să te promovezi cât mai bine şi cu orice ocazie care ţi se iveşte. e ceva în genul emisiunilor tabloide la care apar întruna nişte aceiaşi oameni. obţin expunere, devin un brand, nu contează dacă imbecil sau nu.

când începi un lucru, de obicei o iei de la zero. e ca o cursă de formula 1 în care ai fost retrogradat pe ultima poziţie. imediat după start începi să de depăşeşti şi tu tot ce se poate. primul adversar are deja un avantaj. are aproape 90.000 de vizualizări pe youtube într-un interval de o săptpmână.

când eram mic, aveam prieteni din cartier care erau adevăraţi cascadori. săreau de pe macarele, din blocuri în construcţie, de pe garaje. de fapt se sărea de pe orice care-ţi permitea lucrul ăsta. am încercat şi eu de câteva ori, dar de obicei rămâneam cu o cicatrice. la 14 ani am contorizat 6. văzusem eu în filme că chicks dig scars. dar nu am observat niciodată o legătură directă între cicatrici şi succesul meu amoros.

când mă uit la filmuleţul cu ruşii care sar în zăpadă de bloc nu mi se pare nimic neobişnuit. îmi aduce aminte de copilărie. şi de un mit din cartier; a venit poliţia după cel mai tare cascador de la noi, goe, şi ca să scape, a sărit de la etajul 3 pe asfalt. nimeni nu a văzut efectiv asta, dar toată lumea vorbea despre săritura lui.