jjgonzales

ADfel – Grand Spoof

ce e an, ca anu’ trece. la fel şi vine. asemănător, ediţia de anu’ ăsta a festivalului de publicitate ADfel a venit. mai devreme ca anul trecut, dar a venit. unul dintre cele mai ca lumea momente e Grand Spoof. oameni vizionari, cu o cameră în mână, încearcă să facă mişto de ce le trece prin minte. dacă anul trecut au fost multe spoof-uri ca lumea, anu’ ăsta e profund dezamăgitor. 19 înscrieri, dar mult mai slăbuţe ca în anii precedenţi. unul dintre motive poate fi tocmai faptul că anul ăsta festivalul debutează mai devreme, iar cei interesaţi au fost luaţi prin suprindere.

n-am vrut să mai aştept să le văd proiectate la La Motoare şi în uikend am luat la rând spoof-urile şi mi-am făcut şi eu un top 3.

nu de multe ori se fac analogii între viaţă şi tot felu’ de lucruri: ca o poveste, ca o coridă, ca o carte, ca o scenă, ca un produs defect, etc. să nu uităm şi de ca o pradă sau de veşnica bătălie dintre viaţă şi film. bineînţeles că mai era loc de o comparaţie, de asta cu un joc. şi nu orice fel de joc, ci unul arcade.

personajul principal este Dan the Man care, asemeni lui Mario, tre’ să termine un nivel ca, în final, s-o salveze pe a sa prinţesă Peach. cum fiecare dintre noi are piersicuţa lui, e uşor să ne punem în pielea personajului.

eu am obiceiu’ să fiu nemulţumit de prea multe lucruri, mai ales de alegerile pe care le fac, dar şi de pasivitatea mea. din când în când, stau şi mă uit la oamenii din jur, încercând să înţeleg de ce unii sunt fericiţi. eu, în locul lor, nu aş fi. cum îşi construieşte un om setul de valori, cum ştie să definească ce contează cel mai mult pentru el ?

eu n-am habar.

© BleuCitron

toată lumea cunoaşte expresia cel mai tare din parcare… şi parcarea era goală, devenită celebră prin ‘95, odată cu Ace Ventura: Pet Detective. dar linia dintre amuzament şi teamă dispare atunci când e seară, tu eşti la -2 în parcarea subterană şi nu mai poţi să ieşi.
urmează un scenariu de film horror.

povestea începe cu o dom’şoară care a vrut să-şi ia ceva din maşina aflată la etajul -2, în parcarea subterană de la locul de muncă. nu avea un badge de acces, dar asta nu a mai oprit-o până atunci să se descurce, mai ales că uşa nu era blocată întotdeauna. numele ei e… dar n-am să spun, o acopăr. totuşi, o să-i spunem Lidia.

Pixels, de Patrick Jean

în continuare este un tribut adus ăstora mai bătrânei, care ştiu ce e ală HC, credite la aparat, fise tot pentru alea, că cele mai tari jocuri se joacă tot pe emulatoare.

filmuleţul e un fel de Independece Day, în care New York-ul e atacat de personaje din jocuri faimoase din anii ‘80.

© eu când vreau să fluier, fluier

un film bun nu se vede la mall. niciodată. eşti prost dacă te duci să vezi un film bun la mall. ca să fiu mai explicit, avatar nu e bun. poate nici film nu e.
oricum, la mall vine prea puţină lume care poate, nu să aprecieze un film, ci să-l înţeleagă pur şi simplu. din cauza asta reacţiile din sală sunt nepotrivite şi strică din experienţa filmului.

pulp fiction

la mine a ajuns mai târziu. probabil pentru că stau departe. în continuare vom vedea spoof-ul câştigător din cadrul competiţiei mtv’s basterdize tarantino. câştigători au fost the granger brothers, care au parodiat discuţia dintre travolta şi samuel jackson legată de royal cheese, din filmul pulp fiction. dacă nu aţi văzut filmul, asta e. dar se p*şă pe avatar. ca să vă vin în ajutor mai întâi puteţi vedea scena originală, iar apoi spoof-ul.

am fost la avatar imediat după Crăciun. şi nu oriunde, ci la imax. uitându-mă la ecranul de 26 18 de metri înălţime şi 37 22 lăţime mă simţeam ca la baraju’ vidraru. cu ochelarii pe ochi am îndurat cele 2 ore juma’ de avatar.
am aşteptat să scriu post-ul ăsta până azi, că tot vine lumea la muncă şi nu are ce face.

deci, de ce avatar e un film prost ?

regizor: adam linzey

versiunea originală © sony pictures

din categoria un film pe care trebuie sa NU-l vezi avem si 2012. asteptat de toata lumea, promovat intruna, 2012 e un film care are marea reusita ca reuseste sa te plictiseasca si cu efectele speciale.

filmu’ putea sa fie si drama, si film de actiune. sf e doar prin prisma ideii de apocalipsa. drama nu e pentru ca n-are substanta. film de actiune nu e pentru ca se repeta de 6 ori la rand acelasi lucru: john cusack fuge de cataclism dupa cataclism.

ce face bruce willis cu elicopterul in die hard 4 e o nimica toata.