zilele însorite din cântecu’ lu’ La Familia cu Honey sunt mai aproape ca niciodată. orice drum, dar mai ales alea prin casele fără aer condiţionat, te face să transpiri sau să te încălzeşti peste limite. soluţia unui om normal este să mai facă din când în când un duş scoţian. că face bine.

aseară am fost la cumpărături. să-mi iau blugi. după ce am probat zeci de perechi (de ce le-o zice perechi, că nu sunt două bucăţi distincte ca la adidaşi ?), am ajuns acasă croit să fac un duş. dacă de obicei intru direct în cabina de duş şi mă răcoresc cu apa rece până ce se mai încălzeşte, acum m-am învârtit un pic prin casă. în timpul ăsta, apa de la duş curgea. când m-am întors în baie, cabina de duş era deja roşiatică, iar apa se închidea la culoare din ce în ce mai mult.

eu ştiu din experienţa lucrărilor trecute ale Apa Nova că, dacă apa e murdară după nişte săpături, o laşi să curgă mai mult până se decolorează. de data asta a fost exact invers. cu cât o lăsam să curgă mai mult, cu atât se închidea mai mult la culoare. impresia mea a fost că l-au băgat pe unu’ la tocător şi pe urmă în canalizare. întâmplător, a ajuns la mine pe ţeavă.

fiind un om practic am vrut să văd dacă rezultatul e acelaşi şi în cealaltă baie care, teoretic măcar, ar fi pe altă ţeavă. mi-am luat telefonul şi am m-am pus pe aşteptat. atenţie ! urmează scene şocante şi o coloană sonoră potrvită.

post-uri similare:

1. amintiri din trafic
2. motanu’ din liftu’ tău … şi fra’so
3. oameni din telefonu’ meu

eu vorbesc acum de imnu’ crizei pentru că îmi place de Ramona Hanganu. ea e tipa care cântă cu vocea ei imnul crizei. ăsta din 2010, că avem şi un imn al crizei, financiare ce-i drept, din 2009. revenind, simpatică Ramona !

clipul a fost postat pe 2 august. în 4 zile a ajuns deja la 216.670 de view-uri. după 2 zile era la 86 de mii. dacă nu l-ai văzut până acum, ce naibilor faci la muncă ? dar mai ales ce prieteni ai dacă nu ţi-au dat linku’ ?
asta e ceea ce se cheamă viral. în România puţine lucruri au potenţial de viral şi mult mai puţine devin un viral. complet neuimitor e faptul că ultimele două virale au fost pe teme interdependente. criza şi băsescu. kk-maca şi Freddy care nu ia de la băsescu (al doilea filmuleţ de mai jos). Freddy a generat şi nişte continuări. cu Boc sau cu alţi căţei. sunt toate pe youtube.

când toată presa vuieşte numai despre asta, e de aşteptat să se genereze nu neapărat interes, dar să se activeze lanţurile sociale. nu dai un link mai departe dacă eşti de părere că persoana căreia vrei să i-l dai n-ar fi interesată. sau măcar în temă. da’ de criză vorbesc toţi. indiferent de discuţie, indiferent cu cine o porţi, ăla trebuie să zică vorba aia, e criză. aşa a devenit imnul crizei un viral.

pentru cei ce nu ştiu ce e ăla un viral sau cred că au idee, vă zic ce mi-a zis şi mie unu’ mai isteţ. la agenţiile de publicitate vine clientu’ şi zice că vrea un viral. că e mai ieftin şi e mai interactiv social. plus, e la modă. când creaţia publicitară iese din pântec, nu se naşte niciodată virală. ea devine ulterior, pe măsură ce creşte mare. viral e un obiectiv, nu o premisă.
acum puteţi să vă daţi şi voi ciumegi la alţii mai necunoscători, cum am făcut eu acum.

vă las cu Ramona şi pe urmă cu Freddy !

ce e an, ca anu’ trece. la fel şi vine. asemănător, ediţia de anu’ ăsta a festivalului de publicitate ADfel a venit. mai devreme ca anul trecut, dar a venit. unul dintre cele mai ca lumea momente e Grand Spoof. oameni vizionari, cu o cameră în mână, încearcă să facă mişto de ce le trece prin minte. dacă anul trecut au fost multe spoof-uri ca lumea, anu’ ăsta e profund dezamăgitor. 19 înscrieri, dar mult mai slăbuţe ca în anii precedenţi. unul dintre motive poate fi tocmai faptul că anul ăsta festivalul debutează mai devreme, iar cei interesaţi au fost luaţi prin suprindere.

n-am vrut să mai aştept să le văd proiectate la La Motoare şi în uikend am luat la rând spoof-urile şi mi-am făcut şi eu un top 3. a fost dificil de făcut o departajare. ţineţi minte că astea trei de mai jos sunt cele mai bune. restul lasă mult de dorit.

pe primu’ loc e aia cu tanti Chivu, Beer ‘n’ Fear. deloc pretenţioasă, pe lângă faptul că e amuzantă, propune şi o soluţie (poate cea mai fezabilă) să ne mai calificăm şi noi la un turneu final.

locul doi e pentru With one car. cea mai simplă dintre toate, dovadă că nu ai nevoie de cameră hd să faci un spoof. eu aş fi renunţat la întrebarea de la început. era mai intrigant oleacă.

ultimul loc de pe podium e al lui Nu se poate. ăsta e un spoof 1 la 1 destul de ok, dar are dezavantajul că e mai puţin reuşit ca originalul. în plus, îl ştiu p’ăla care dă indicaţiile regizorale.

în încheiere, spoof-ul care mi-a plăcut mie cel mai mult de la ediţia trecută. deşi s-a clasat doar pe locul 7, Alexandru Hâncu e magic ca şoferul beat de autobuz. cu oameni.

post-uri similare:

1. cum să scrii un cv în 2010

nu de multe ori se fac analogii între viaţă şi tot felu’ de lucruri: ca o poveste, ca o coridă, ca o carte, ca o scenă, ca un produs defect, etc. să nu uităm şi de ca o pradă sau de veşnica bătălie dintre viaţă şi film. bineînţeles că mai era loc de o comparaţie, de asta cu un joc. şi nu orice fel de joc, ci unul arcade.

personajul principal este Dan the Man care, asemeni lui Mario, tre’ să termine un nivel ca, în final, s-o salveze pe a sa prinţesă Peach. cum fiecare dintre noi are piersicuţa lui, e uşor să ne punem în pielea personajului.

problema ridicată de acest filmuleţ este că avem impresia că ştim ce trebuie să facem. ţinem cont de anumite dogme sociale (alea cu te căsătoreşti, îţi iei casă, faci copii, mori) şi te crezi împlinit ca om. într-o mare măsură, din perspectiva asta, viaţa care pare un joc. un joc prost, slăbuţ, de care te plictiseşti în prima zi.

ca să termin apoteotic, daţi-mi voie să folosesc pe final vorbele lui Octavian Paler: Dacă viaţa e un joc, acest joc trebuie să aibă totuşi o regulă pe care n-o cunoaştem.. se pare că Dan the Man şi-a dat seama care este regula. dar pentru asta a trebuit să moară o dată. nu toţi ne permitem luxu’ ăsta.

eu am obiceiu’ să fiu nemulţumit de prea multe lucruri, mai ales de alegerile pe care le fac, dar şi de pasivitatea mea. din când în când, stau şi mă uit la oamenii din jur, încercând să înţeleg de ce unii sunt fericiţi. eu, în locul lor, nu aş fi. cum îşi construieşte un om setul de valori, cum ştie să definească ce contează cel mai mult pentru el ?

eu n-am habar.

important e să găseşti exemple care au cât de cât semnificaţie pentru tine şi să împrumuţi ce se poate, dacă se poate. filmuleţu’ ăsta are şanse să fie un exemplu bun, chiar dacă nu e un film extraordinar. meritu’ lui e că te face să te gândeşti un pic. asta numai dacă ai cu ce.

legat de gânditu’ prea mult, am citit acum mai mulţi ani o carte bună. în română îi zice m-am hotărât să devin prost. titlul original era comment je suis devenu stupide. indiferent de limbă, cartea a fost scrisă de Martin Page. ea prezintă viaţa unui tip care observă că singura lui şansă de a fi fericit e să devină prost. doar aşa poate găsi şi el satisfacţie în ceva. aşteptări mici, satisfacţie mare.
deşi mai frumos ar fi s-o citeşti pe budă, există şi varianta digitală pentru cei care au ipad sau kindle sau nu. uite aici.

ca o concluzie personală, dacă te poţi bucura de orice, nu eşti în stare să te bucuri de nimic. tre’ mai întâi să experimentezi un sentiment de regret ca să poţi aprecia ceva. părerea mea…

toată lumea cunoaşte expresia cel mai tare din parcare… şi parcarea era goală, devenită celebră prin ‘95, odată cu Ace Ventura: Pet Detective. dar linia dintre amuzament şi teamă dispare atunci când e seară, tu eşti la -2 în parcarea subterană şi nu mai poţi să ieşi.
urmează un scenariu de film horror.

povestea începe cu o dom’şoară care a vrut să-şi ia ceva din maşina aflată la etajul -2, în parcarea subterană de la locul de muncă. nu avea un badge de acces, dar asta nu a mai oprit-o până atunci să se descurce, mai ales că uşa nu era blocată întotdeauna. numele ei e… dar n-am să spun, o acopăr. totuşi, o să-i spunem Lidia.

Lidia a ajuns la maşină şi a observat că din greşeală a uitat cheile pe birou. a vrut să se-ntoarcă. încearcă să deschidă uşa către lifturi. trage, apasă, împinge. nimic ! era prea târziu. uşile au fost blocate. a încercat să nu se panicheze şi şi-a adus aminte de sfatul unei prietene, care ştia de o ieşire de urgenţă care dădea afară, la lumina zilei. un pic dezorientată, s-a învârtit prin parcare şi a găsit o uşă semnalizată cu un indicator luminos, pe care scria Exit.

a răsuflat uşurată. a deschis uşa şi, deşi era destul de întuneric, a păşit înăuntru. adrenalina sentimentului de salvare a făcut-o să-şi piardă din concentrare şi în loc să urce scările, spre nivelul solului, a început să le coboare. era din în ce mai beznă şi, pe la -4, a decis să se-ntoarcă. a ajuns la uşa pe care intrase. apasă pe clanţă, dar uşa nu se clinteşte. simţea cum inima îşi încetineşte pentru câteva secunde bătăile inimii, ca mai apoi să bubuie, gata-gata să-i sară din piept.

în zadar lovea uşa. nu era nimeni în jur s-o audă. obosită, se aşează în fund. încercând să se încălzească, observă că avea telefonul în geacă. scoate repede telefonul şi-l înalţă spre tavan în căutare de semnal. se învârte pe trepte şi apar câteva liniuţe. o sună pe… să zicem Natalia. Natalia era în continuare la birou. îi explică ce s-a întâmplat şi o pune să vină cu un badge s-o scoată mai repede de-acolo.

Natalia ajunge la -2. se uită în jur de uşa cu indicatorul luminos. o găseşte. deschide uşa şi i se pare că aude ceva pe scări. era sigură că trebuie să fie Lidia şi face câţiva paşi. pooocc ! uşa se închide în spatele ei. se întoarce repede şi încearcă s-o deschidă. dar degeaba. o strigă pe Lidia. niciun răspuns. Lidia era de fapt la 30 de metri de ea, blocată în spatele altei uşi. amândouă stăteau în beznă, aşteptând salvarea, o salvare care nu prea avea de unde să vină.

timpul trecea. Lidia plângea. Natalia bătea nervos din picior. aproape în acelaşi timp, în spatele lor se aud câteva zgomote. ţipă amândouă. împreună, dar separat. zgomotul devine din ce în ce mai puternic, dar nu era nimic în jur care să-l producă. sunetul acela începe să se-nvârtă în jurul lor. din ce în ce mai repede. ele încearcă să fie tot timpul cu faţa către locul de unde li se părea că se-aude. dar ameţesc. se opresc. respiră sacadat. două ţipete violente se aud în toată parcarea. în urma lor au rămas doar două brăţări; brăţările pe care ele şi le făcuseră cadou, una alteia.

paragraful de mai sus e o dramatizare a situaţiei reale. oricum, asta ar fi meritat .
Lidia, săturată să o tot aştepte pe Natalia, începe să urce scările şi, surpriză, scările duceau afară. soarele apusese demult. dar unde să fie Natalia ? încearcă s-o sune dar telefonul era închis. şi-a dat seama că nu avea semnal. tot ce putea să facă era să meargă din nou la -2 şi să spere că o va găsi. dar îi sună telefonul. era Natalia. reuşise să prindă un pic de semnal. îi explică cum s-o găsească. nu prea bine, dar suficient încât Lidia să ajungă în faţa uşii care trebuia. deşi v-aţi aştepta să închidă din greşeala uşa în spatele ei, nu a făcut-o.

s-au întors amândouă la birou. nu mai puteau să rămână acolo. le era prea frică. şi-au luat laptoapele şi au plecat să muncească de-acasă !

în continuare este un tribut adus ăstora mai bătrânei, care ştiu ce e ală HC, credite la aparat, fise tot pentru alea, că cele mai tari jocuri se joacă tot pe emulatoare.

filmuleţul e un fel de Independece Day, în care New York-ul e atacat de personaje din jocuri faimoase din anii ‘80. printe acestea amintim:

• Arkanoid
• Donkey Kong
• Pac-Man
• Tetris
• Space Invaders

pentru împătimiţi ai jocurilor de demult, ştiu eu câteva emulatoare bunicele. am găsit până şi jocul (New Fantasia) la care eu şi Petre stăteam ore-ntregi să decupăm gagici. în jur se strângeau încă vreo zece copchii să vadă maeştrii în acţiune. nu ne-am pierdut din dexteritate nici după 10 ani .

un film bun nu se vede la mall. niciodată. eşti prost dacă te duci să vezi un film bun la mall. ca să fiu mai explicit, avatar nu e bun. poate nici film nu e.
oricum, la mall vine prea puţină lume care poate, nu să aprecieze un film, ci să-l înţeleagă pur şi simplu. din cauza asta reacţiile din sală sunt nepotrivite şi strică din experienţa filmului.

ca să evit asta, prefer să văd un film la Studio sau Patria. acolo nu prea e multă lume, dar e în general audienţa potrivită. excepţiile sunt generate filmele româneşti premiate, care atrage în sala de cinema o diversitate mai mare. vorba lu’ matache, un film românesc merge cu un cinematograf românesc. astfel apar idioţii cinefili, o specie evoluată a bădăranului de cinematograf, dar cu instincte asemănătoare.

ieri am fost să văd eu când vreau să fluier, fluier. filmu’ e bun. transmite. nu e extraordinar, dar e eficient. are şi greşeli de scenariu (eu am numărat două), dar care pot fi trecute cu vederea. în orice caz, merită să-l vezi. George Piştereanu mi se pare că joacă magistral. el e băiatu’ din poză.

dar mai important de precizat, dacă ignorăm filmu’, e cine a fost în sală. dacă eu, când vreau să văd un film, mă duc la cinema tocmai pentru că nu pot să pun pauză sau nu poate să intre unu’ la mine-n cameră să-mi ceară ţigări, alţii vin pentru că nu mai era loc la mac. au fost nevoiţi să-şi ia nişte chips-uri şi o cola la jumate. dacă înainte de film e ok să ciofăi, în timpul lui nu prea.

mai e şi tendinţa filmelor româneşti să nu mai pună atât de mult accent pe dialog, în sensul că actoru’ nu tre’ să zică neapărat ceva ca să arate că e bun sau ca să transmită ceva. din cauza asta sunt secvenţe lungi în care e un om care face ceva aparent banal. şi nu se aude nimic. mai puţin chips-urile ronţăite de vreun idiot.

o altă chestie frumoasă legată de audienţă a fost că, în scenele cu dialoguri mai aprinse, gen fut*-ţi mor*ii mă-t*ii, era o isterie aproape generală în sală. cred că unii oameni reacţionează involuntar la cuvintele pi*dă şi pu*ă cu un râset tembel. cuvintele astea erau la modă în show-urile de stand-up, la începuturile lor, când oamenii se simţeau bine când se atacau tabuuri folosind şi anumite formulări mai interesante. dar altu’ era contextu’.
pentru că acum se reacţionează la fel, indiferent de context, cred că poate fi considerat că e vorba de o evoluţie. ceva în genul ăleia a lui costi ioniţă, care a evoluat de la rock la manele.

trebuie reţinut că sunt din ce în ce mai mulţi oameni cărora dacă le zici p*lă, ei deschid gura.

la final, problema de gramatică: de ce nu e virgulă după eu ? asta în titlu. adică, de ce nu e scris aşa eu, când vreau să fluier, fluier ? eu mai am amintiri de gramatică, da’ nu vreau să arăt că terminologia specifică îmi scapă . deci, e corectă formularea din titlu ? o acceptăm şi pe ea ? că uite aici ce a răspuns Cătălin Mitulescu, producătorul filmului.
pentru mine, o posibilă explicaţie alternativă şi artistică, gen licenţă poetică, e replica din film: nouă zile cât mai stai aici, să nu mai greşeşti o virgulă. şi clar a greşit până la urmă.

post-uri similare:

1. când în parcare nu e nimeni – scenariu horror
2. când o zbura porcu’ – episodul pilot

la mine a ajuns mai târziu. probabil pentru că stau departe. în continuare vom vedea spoof-ul câştigător din cadrul competiţiei mtv’s basterdize tarantino. câştigători au fost the granger brothers, care au parodiat discuţia dintre travolta şi samuel jackson legată de royal cheese, din filmul pulp fiction. dacă nu aţi văzut filmul, asta e. dar se p*şă pe avatar. ca să vă vin în ajutor mai întâi puteţi vedea scena originală, iar apoi spoof-ul.

deci, de ce avatar e un film prost ?
păi, totul e previzibil. ia dacing with wolves sau the last samurai şi ai acelaşi fir epic. diferenţa e doar două: în avatar nu ai actori, dar în schimb ai o planetă îndepărtată cu ştrumfi giganţi.

pentru ăştia care nu aţi văzut filmu’ dar tot vreţi s-o faceţi, vă sfătuiesc să închideţi ochii şi să daţi repede scroll, că altfel aţi văzut tot filmu’.

avatar în 4 cadre… sau 5

sper ca doar ultima parte să nu se adeverească, deşi, pentru efecte speciale, animaţia asta 3d sigur merită oscaru’.
cam ăsta e şi motivul pentru care toatăăăă lumea şi poporu’ apreciază avatar. iei nişte cgi nemaivăzut până atunci şi toţi rămân cu gura căscată. predominantă rămâne impresia lăsată de experienţa cinematografică, nu de calitatea filmului în sine. din păcate, pentru unii e greu de făcut distincţia asta.

minunată maşinăria de promovare de la hollywood, care ne-a băgat pe gât filmu’ ăsta. sper doar să nu devină cel mai bun film din box office-ul all time, pentru că o să devină un trend şi timp de 5 ani nu o să am la ce filme noi să mă uit.
singura întrebare care mai rămâne e când naibilor apare avatar 2 ?. în continuare, câteva detalii în premieră legat de partea a doua.

post-uri similare:

1. şi avatar mergeeeee