jjgonzales

puştiu’ care poate fi orice sau oricine

o să tastez acum din perspectiva unui alt om. e prima dedublare care s-a făcut vreodată în online. cel puţin pe vreun blog. [ceva complex! gata!]
literele astea nu au mai fost tastate de acelaşi om care a scris rândul de mai sus.

când erai mic, părinţii îţi spuneau că poţi fi orice vrei tu să fii. cel puţin asta se-ntâmpla în filmele americane. eu nu aveam probleme: îmi scoteam piesele de rummy şi jucam fotbal pe covor. eram antrenor-jucător! nasturii deveneau războinici, iar eu căpitan de oşti. când goneam pe hol cu maşinuţele fără telecomenzi eram pilot. nu ştiam să pronunţ corect locomotivă, dar asta nu mă deranja.

auzisem odată că imaginaţia e cel mai important dar pe care îl au oamenii. şi uzam de vorba asta folosind-o pe post de portiţă salvatoare când mă puneam singur în dificultate cu tot felul de gânduri. în preajma pubertăţii mă gândeam la sex. destul de mult. m-am întrebat şi cum fac sex ai mei? ca să nu mă ruşinez de propriile-mi gânduri îmi aduceam aminte de darul acela care îmi permitea să umblu cu mintea cum voiam.

adică şi tu

chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

el grande comandante e de căcat. el grande comandante e un club nasol. el grande comandante nu merită să fie nici măcar ultima alegere. el grande comandante merită să moară. el grande comandante e infect. el grande comandante o suge. el grande comandante e un rahat. unde să ieşi? sigur NU în el grande comandante.
asta a fost munca dedicată seo. să caute lumea pe google şi să dea de postu’ ăsta. în final, să nu mai calce pe-acolo! niciodată!

ca să fie evident de ce, zic pe scurt o poveste. patru indivizi se pregăteau să plece. unul dintre ei, mai băut, mai întreba de vorbă o domniţă sau alta fără să depăşească vreo normă a bunului simţ sau altceva. interacţiune de maxim 10-15 secunde. direcţia era clară, să se plece acasă. doi dintre ei, printre care şi ăla încă dornic de conversaţie, erau pe scările care duceau afară. ceilalţi doi, un pic mai în spate. pe scări coboară cei 2-3 bodyguarzi. trec pe lângă primii doi şi se opresc la cei din urmă. cu ajutorul clienţilor fideli de la ora 6 dimineaţa încep să le care pumni şi picioare, şi ce mai considerau ei de cuviinţă. punct.

nu contează dacă o ia înainte

paradoxurile sunt unele dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământul ăsta. ai impresia că le înţelegi, dar îţi dai seama până la urmă că nu. dar e ok. mai nasol când un paradox e legat de tehnologie şi alcool. combinaţia asta creează de fapt un paradox parţial, din care faci şi tu parte. e parţial pentru că dimineaţă, sau după-amiază dacă te trezeşti mai târziu, o să înţelegi tot.

care e paradoxul? cum poţi să întârzii la o întâlnire, să ajungi totuşi mai devreme, dar în acelaşi timp să fie prea târziu?

o crimă la băiatu’?

I’m not talking about an isolated incident or just one killer. It’s a crime that happens at least once every day and no matter who did it, everybody gets away with it. And I’m pretty sure it happened to you too, but chances are that, until now, you weren’t aware of it. Still, it’s no murder mystery either; corpses lie there and not even a funeral ceremony is held.

The victims are ideas. This is the reality of Advertising. It’s not easy to come up with something that is creative, strategic, smart, concise, legal and campaignable. It’s not easy to do something your partner, creative director, account executive, client service director, planners, CEO, client, user, shopper will like.

politician – © niccolò caranti

vorbeam mai de mult cu un prieten despre şansele ca un tânăr politician, onest şi pus pe fapte mari, să intre în politică şi să pună în aplicare tot ceea ce gândeşte. şi porneam de la un exemplu banal; unu’ ca mine. încercam să punem pe o foaie imaginară de hârtie ceea ce ar trebui să fac eu sau unu’ ca mine ca să ajungă în postura în care ideile lui să prindă viaţă.

am exclus din start posibilitatea ca tânărul ăsta să poată să mişte de unul singur mase de oameni dintr-o dată şi să fie ales preşedinte. dar de ce nu ar fi ales consilier local, primar, deputat sau senator? că poate face ceva la el în cartier sau în oraş şi oamenii îl votează! şi dacă-l votează, ce? ce poate să facă o funcţie în faţa unei maşinării unse cu relaţii care dictează fiecare decizie şi unde se duc banii? că fără bani, degeaba!

important e să participi. asta înveţi de la olimpiade şi de la apropiaţi, mai ales atunci când nu eşti în stare de mai mult. cu timpul, când nu mai eşti pur şi simplu în stare să alergi, începi şi tu să accepţi filozofia asta pacifistă şi mai relaxantă.

sportul se joacă altfel când o faci cu plăcere. nu câştigi întotdeauna, dar ieşi de pe teren mai fericit. aceeaşi perspectivă o au şi nişte puşti catalani care formează echipa de fotbal Margatania FC. obiectivul lor nu a fost clasarea pe podium, nici măcar în prima jumătate, chiar nici măcar să bată un adversar. ei îşi doreau doar să înscrie un gol! valabil, că Ruth a înscris unu’, dar din ofsaid.

prima oară a fost, cred, în clasa a 4-a. până atunci nu prea mă interesau atât de mult gagicile. ştiam că mă unele mă plac, că unele erau mai mişto, dar niciuna nu mă facea să mă simt altfel. o chema Anca, era colegă de clasă şi brusc a devenit mişto. printr-a treia, ea mă plăcea pe mine! acum, când voiam şi eu, pusese ochii pe unu’ de-a 5-a, dă-l în fapt!

mutat într-un context absolut nou, nu prea ştiam cum să procedez. rezultatul a fost unul dezamăgitor pentru mine. cu o minte de om mare, mi-am zis că nu a fost să fie, dar măcar să învăţ din greşeli. aşa s-a conturat ceea ce ulterior aveam să-nvăţ din filme că se numeşte fereastra de oportunitate. fereastra asta apare când femeia te vrea. dacă nu o vrei şi tu tot atunci, e de muncă!

mai sunt 12 zile până la deadline-ul concursului! două dintre pozele participante au luat un avans considerabil şi e posibil să se fi desprins în câştigătoare. dar 80 şi ceva de like-uri nu mă sperie pe mine! eu vrea să-mi câştig geanta de laptop înapoi.

pentru cei care contestă participarea mea la propriu-mi concurs, regulamentul nu interzice asta . şi ca să aveţi şi voi ceva de câştigat din toată afacerea asta, după ce îmi voi înmâna premiul o să fac un mic experiment. cred că social ar fi cea mai bună caracterizare.