jjgonzales

am dat peste filmuleţu’ ăsta de mai sus şi mi-am adus aminte de o întâmplare, de fapt de o filozofie din copilărie.

pe la 14 ani mergeam cu un preten către o sală de jocuri. pe vremea aia doar acolo puteai să joci nfs3, worldcup 98, carmageddon, quake3 şi alte minunăţii. pentru mIRC, asl/pls era altă sală. oricum… pe drum îmi povesteşte el despre o puştoaică de la sală. cu o siguranţă în voce, care nu putea să exprime decât certitudine, îmi zice că ea îl place. ea era simpatică, noi nu prea. mai ales el . foarte nesigur şi contrariat îl întreb de unde ştie. am văzut eu cum se uită ea la mine !.
au trecut ani şi am ajuns să mă refer la impresia asta, că o gagică te place, cu următoarele cuvinte: sindromul Petre.

© LugburzOxay

aventura mea cu ţigările continuă. dacă timp de 5 zile consecutive şi încă vreo 2-3 am încercat şi reuşit să mă abţin să nu fumez, într-un final m-am decis că încă nu e vremea mea. stres, cuţite mă doboară-ncet, vorba unui cântec. ţigara încă e o alinare plăcută.

iniţial am vrut să renunţ nu doar datorită acelei promisiuni pe care mi-am făcut-o acum multă vreme, când încă aveam speranţe, ci pentru a motiva pe altcineva. această schemă elaborată de sacrificiu calculat a funcţionat la o scală mai mare faţă de ce m-aşteptam. pe lângă persoana pe care o vizasem eu, au mai fost angrenate în această mişcare încă 5, mai mult sau mai puţin datorită mie. partea bună e că trei continuă să nu fumeze de cel puţin 2 săptămâni.

pe vremea când ţigara mergea şi la bucată

gata, de luni nu mai fumez ! (n.m. adică de la 5 iulie 2010)

de ce o decizie aşa pripită după vreo 8 ani de tutun ? e pripită pe dreacu’ ! prin 2006, când un pachet de kent lung era 46 de mii juma’, m-am hotărât ca atunci când preţul pachetului meu de ţigări va depăşi suta de mii, o să mă las de fumat. cam de atunci e poza de mai sus, pe vremea când aveam părul mai mare şi mai creţ.
e şi meritul mamei mele care, din când în când, mă întreba şi când te laşi de fumat ?. eu răspundeam că de ziua următoare. ei bine, data viitoare când o să mă-ntrebe, eu mă voi fi lăsat de fumat de câteva zile.

dacă la ultima scumpire am avut noroc şi preţul s-a oprit la 99 de mii în cap, de la 1 iulie 2010 nu am mai avut noroc. de ce nu m-am lăsat încă de la 1 iulie ? e toleranţa de 3 zile care se aplică oricărei decizii majore. plus că în uikend plec la mare şi e frumos că una dintre ultimele ţigări să fie pe plajă, prin vamă. evident, nu o s-o arunc pe jos.

© Jorge Cham ăt phdcomics.com

eu (încă) nu sunt genul de om muncitor care să-şi planifice concediul cu luni înainte, să facă rezervări din timp, să cumpere biletu’ de avion când încă e aproape moca. un uikend prelungit şi spontan mă mulţumeşte la fel de mult.
singura aproximare pe care pot s-o fac legată de un concediu în firea lui e concediul medical .

stabilind nişte repere comune, putem studia realitatea ilustrată în poza de mai sus.
chiar dacă de obicei tre’ să existe cineva care să se ocupe de problemele tale care se ivesc în timpul cât eşti plecat, transferul ăsta temporar de responsabilităţi se limitează doar la o semnătură pe cererea de concediu. ce e mai interesant şi mai greu, fii sigur că te-aşteaptă când te întorci !

o parte din sacii plini de gunoaie

spre Parcul Naţional Piatra Craiului am fost cu un autocar condus, bineînţeles, de un şofer. pe lângă faptul că avea un cd cu altar – născut învigător şi semnal m – la fereastra ta, pe drum l-a enervat ceva. şi a zis aşea: România, români, românism. în timp ce băgam mâna în pamperşi, adunam pet-uri şi moloz, mă gândeam la cuvintele lui măreţe.

Timpuri Noi în noua formulă, fără Artan

vineri am fost la cel care se va dovedi a fi ultimu’ concert al formaţiei Timpuri Noi în care a mai participat şi Artan. el a cântat doar două melodii şi asta în calitate de invitat special. în locul lui, noul solist al trupei este Tică Alexe, fost solist la Sfinx Experience şi Sfera. şi de-aici începe tot ce nu mi-a plăcut. adică tot.

motivaţia pentru care Artan a părăsit Timpuri Noi nu se ştie exact. zvonurile indică faptul că nu ar fi de acord cu direcţia pe care vrea s-o urmeze formaţia. acum au un băiat la computer cu sintetizator, că aşa e la modă.

nu de multe ori se fac analogii între viaţă şi tot felu’ de lucruri: ca o poveste, ca o coridă, ca o carte, ca o scenă, ca un produs defect, etc. să nu uităm şi de ca o pradă sau de veşnica bătălie dintre viaţă şi film. bineînţeles că mai era loc de o comparaţie, de asta cu un joc. şi nu orice fel de joc, ci unul arcade.

personajul principal este Dan the Man care, asemeni lui Mario, tre’ să termine un nivel ca, în final, s-o salveze pe a sa prinţesă Peach. cum fiecare dintre noi are piersicuţa lui, e uşor să ne punem în pielea personajului.

dă click pe poză ca să te joci

când eram tânăr aveam un preten care făcuse rost de o consolă Nintendo. de, preten mi-e şi-acum. şi avea o casetă cu Super Mario World ! dimineaţa, când mă trezeam, mă duceam la el şi jucam apoi toată ziua. el era meseriaş; mânca harta aia pe pâine. la nivelele mai uşoare mai jucam şi eu. cu Luigi, că el era cu Mario. era magic !

pentru că ceea ce e mişto, rămâne mişto şi peste ani, nişte băieţi s-au regândit să readucă la viaţa jocu’. numai că, în loc să-l joci doar cu Mario sau Luigi, ci cu alte 5 personaje celebre ale jocurilor arcade. din cauza asta Luigi a ieşit din peisaj.
dintre cele 5 personaje, fiecare cu skill-urile proprii, puţine îmi sunt familiare. asta pentru că Mario era oricum cel mai tare joc .

© agsinthenegatives

la fel cum se credea că e imposibil să-ţi lingi cotu’, unii au crezut că un lucru mai greu ca aerul nu poate zbura, alţii că Beatles nu merită un contract cu o casă de discuri, alţii că Mourinho nu trece de Barca. totuşi, s-au întâmplat.
cum gândesc oamenii ăştia care pot să transforme imposibilul în posibil şi să-i inspire p’ăia de la adidas pentru slogan ?

pe lângă pricepere şi talent, un om are nevoie şi de ambiţie. dacă nu poate să şi-o insufle singur, are nevoie de altcineva care să-i spună ce trebuie să audă. sunt acele discursuri motivaţionale care îţi fac sângele să roiască în vene. asta explică de ce unele echipe ies de la cabine, după pauză, mult mai motivate şi să revină după ce erau conduse. să ne amintim de Liverpool cu Milan în 2005 sau de celebrul Dinamo vs Foresta din 2000.

© veer

mai întâi, povestea…
luis-fernando abordează o tipă într-un club. vorbesc, se înţeleg, se pupă. fac schimb de numere de telefon. ies de câteva ori în oraş. dacă la început luis-fernando nu prea părea interesat de ea, cu timpul, situaţia s-a schimbat.
şi-au făcut planuri pentru ziua următoare. în acea zi, luis-fernando o sună. ea nu răspunde. îi dă un mesaj. ea nu răspunde. o sună din nou. trec câteva zile şi ea tot nu a sunat înapoi.

luis-fernando bea o cafea cu un preten. o tipă de la o altă masă se uită insistent la el. fac schimb de priviri, da’ doar atât. vine chelnerul cu nota de plată şi îi spune lui luis-fernando că are şi un număr de telefon pentru el. al tipei respective. dar ea plecase între timp. în sfârşit o gagică cu atitudine !