Motto: Beethoven bah….ala de-l chema ca pe caine!

Luis-Fernando din episodu’ asta este unu’ mai special. Nu orice Luis-Fernando e prost, ganditor, sufletist. Trebuie sa fie un alt Luis-Fernando care sa compenseze. Azi facem cunostiinta cu o tipologie noua.

Luis-Fernando mananca friptura de vita gatita rare, bea vin rosu in loc de bere, ba si-a mai si tras o narghilea acas’. Este intelectual, vorbeste cu intonatie si gestica, ceva in genu’ lu’ base cand iti spune ca ti-a mai taiat un sfert din chenzina. Se da la femei intr-un stil propriu, imposibil de ratat. Eventual le intinde iPhone-ul propriu sa-si introduca singurele numarul de telefon. Le si ajuta daca nu sunt obisnuite cu touch-screenul. Varianta doi e sa le intrebe cu voce tare, in public, care este id-ul de messenger. Si sa promita ca nu-l spune la nimeni.

Da’ ieri m-a facut praf. Vine imbracat in pantaloni de stofa, camasa, pantofi, cu 2 bilete in buzunarul de la piept. Evident, intrebarea clasica, “Si la ce concert te duci?”. Ah, pai sa vedeti… Suspansul de rigoare, oamenii din ce in ce mai curiosi, chiar si cei indiferenti ridica o spranceana… Un serata muzicala la Ateneu. :O I’ll be damned! Asta a fost preluarea. Shutul care a urmat a fost la vinclu. “ Dar am doo bilete, vrei sa mergem impreuna?“. Intrebare adresata uneia dintre febletile feminine din mediul imediat inconjurator. Ea, usor incurcata/surprinsa, intreaba de colo “Da’ ce se canta?“. “Ah, pai Strauss, Beethoven….etc (aici am pierdut sirul)”… ” Ahaaa, Beethoven!…”

La care unu’ de p’acolo…. ” Beethoven bah…ala de-l chema ca pe caine!”

Am plecat sa rad linistit un pic mai incolo. Ma gandeam sa-i spun ca daca nu vrea la Beethoven – compozitoru’, nu cainele, putem merge impreuna la baschet cand ma duc io data viitoare. Nu e inca foarte sigur da’ o anunt din timp!

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. cu ce nume o/îl treci în agendă ?
3. să crezi ce vezi pe net, nu la TV

când prietenii cei mai buni pot deveni cei mai mari duşmani… mai întâi, un banc.
doi indieni stăteau pe o culme. ochi-de-şoim se uita în zare în timp ce pană-de-vultur ascuţea săgeţile.
ochi-de-şoim: vin doi !
pană-de-vultur: feţe palide sau indieni ?
ochi-de-şoim: feţe palide !
pană-de-vultur: prieteni sau duşmani ?
ochi-de-şoim: prieteni, că vin împreună.
morala !? dacă sunt împreună, nu înseamă neapărat că sunt prieteni !

luis-fernando iese în club cu nişte preteni. doi la număr. clubu’ e mişto. tipele d’acolo sunt peste nivelul mediu al celor pe care le găseşte în bodegile pe unde pierde el vremea în uikend. de obicei el n-are şanse la ce mişcă pe-acolo, deşi au mai fost exemple când s-a surprins singur. în seara respectivă totul părea la fel ca în oricare altă seară. cu o bere în mână admira display-ul de dom’şoare, încercând s-o aleagă pe cea cu care o va da în bară de data asta.

nu peste multă vreme apare o tipă care arăta bine. prin simplul fapt că ştia să se mişte pe muzica din boxe arăta extraordinar. ca la miere, albine, furnici şi urşi veneau rând pe rând să-şi încerce norocul. luis-fernando rămăsese cu gura căscată din prima clipă. şi se minuna în continuare cum toţi încercau s-o abordeze şi plecau doar ca să-i facă loc următorului ghinionist. ea îl observă.

luis-fernando se hotărăşte să încerce şi el. deşi aici avea şanse mai mici ca la 6/49 a făcut câţiva paşi spre ea, încercând să-şi dea seama unde e coada. eu cred că ăsta ar fi fost un intro bun; s-o întrebe pe ea unde să se aşeze la rând. el a ales să nu. ea s-a dus la budă, iar luis-fernando a aşteptat-o să iasă. iar i-a tăiat unu’ faţa şi trebuia să aştepte. decide să se aşeze undeva în drumul ei şi, atunci când va trece pe-acolo, să-i zică ceva.

ea vine, dar nu trece. se opreşte lângă el. surprins de schimbarea de situaţie, luis-fernando încearcă să se regrupeze. soluţia vine însă din partea ei. îl întreabă ai o ţigară ?. luis-fernando, cu un exces de spontaneitate şi inovaţie, răspunde am două !. continuarea ei, atunci lasă !. creieru’ lui luis-fernando procesează repede informaţia şi îşi dă seama că poanta lui nu a fost poantă. ea a crezut că mai are exact două ţigări şi nu a vrut să-l văduvească de vreuna. se uită repede în pachet şi, pentru că stelele îi zâmbeau în seara aia, vede că mai avea trei. îi arată şi ei. îi oferă o ţigară. i-o aprinde şi încep să vorbească.

fac cunoştiinţă. el luis-fernando, ea alita. ea îl prezintă şi prietenelor ei. el încearcă acelaşi lucru cu ai lui, numai că aştia doi au fost lipsiţi de reacţie sau ţărani. greu de spus clar. alita se miră şi se retrage un pic. unul dintre amici îl întreabă dacă fata aia n-are cumva 15 ani ? stelele sunt acoperite de nori şi inspiraţia proastă îl determină pe luis-fernando să încerce să afle câţi ani are de fapt alita. avea suficienţi. dispare iar, dar nu mai revine. era momentul ca luis-fernando să meargă să joace la loto.

eu ştiu că nu e frumos, nici recomandat, să întrebi o femeie câţi ani are. dar nu cred că ar conta atât de mult în decizia ei de a renunţa să mai stea de vorbă cu tine. tocmai de aceea tind să cred că un rol mult mai important îl au ăia cu care ai ieşit în târg. mie nu mi-e ruşine cu prietenii mei, dar evit cât pot de mult să-i scot la înaintare pe ăia nepotriviţi. îi rotesc în funcţie de context .

întrebarea este: e recomandat să rişti să-i prezinţi nişte prieteni care lasă impresia că sunt cocalari ? chiar dacă în realitate nu sunt. dar au şanse mari să pară. s-aştepţi să te placă atât de mult încât să compenseze eventualul dispreţ faţă de unii dintre ei ? sau broes before hoes ?

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

unele lucruri ajung mai greu la mine, da’ sunt unele colosale. ăsta e via traficul.org.

la Campionatul Naţional de Raliuri Dunlop 2010, copilotul Sebastian Itu a fost magic. indicaţiile lui au fost clare, precise şi de moral. ca să asociaţi şi o faţă vocii, e un interviu mai vechi cu el, de la alt raliu.
dacă-l vezi pe stradă trebuie neapărat să-i strigi avatar mergeeeee !.

post-uri similare:

1. avatar

chiar şi luis-fernando are relaţii care se termină. nu contează dacă amiabil sau nu. important e că se termină. acum câteva luni sau mai bine, luis-fernando s-a despărţit de maria lopes. el zice că el s-a despărţit de ea. ea nu comentează acest aspect. câtă vreme a durat, a fost frumos. floricele şi păsărele le însoţeau fiecare pas. din când în când se mai auzea alintul pe care şi-l şopteau reciproc.

alintul lor era unu’ unisex, gen puiu’. dar ei au fost speciali şi s-au diferenţiat de celelalte cupluri. pentru că ştrudelul cu mere le plăcea amândurora, au început cu ştrudeluţ, care ulterior a evoluat în forma mai simplă, dar mai caldă, ştrudi. ştrudi la deal, ştrudi fă ăia, ştrudi rău, ‘ai să-l pupi pe ştrudi, ştrudi vino să te pup, s-o sun pe ştrudi, să-l sun pe ştrudi. evident, în agenda telefonului, ştrudi era trecut ştrudi.

timpul a trecut şi maria lopes a dispărut din viaţa sentimentală a lui luis-fernando. în locul ei a apărut esmeralda. esmeralda are alt alint, diferit de ştrudi. într-o seară călduroasă de vară şi cu bere, jose antonio se juca cu telefonul lui luis-fernando şi a descoperit, plin de uimire, că ştrudi era încă în agendă. jose antonio e mai retard de felu’ lui şi a făcut descoperirea de faţă cu esmeralda, care nu s-a arătat prea încântată de noua informaţie.

ceva s-a schimbat de-atunci între luis-fernando şi esmeralda. nu se ştie dacă vor putea trece peste şi să uite de ştrudi. mai ales dacă jose antonio fredonează întruna un jingle inventat care se termină cu ştrudi.

întrebarea mea este, eu nefiind priceput în ale relaţiilor, după cât timp trebuie să schimbi numele din agenda telefonului al fostei sau al fostului în cel real ? când întreb asta, mă gândesc că de multe ori te desparţi doar temporar (certuri de moment sau neînţelegeri stupide). ai risca destul de mult, dacă tu încă o mai vrei, să revii de la ştrudi la maria lopes după 2 zile şi ea să observe ! pe de altă parte, nu poţi să fii tu ăla mai prost şi să devii abia a doua persoană care foloseşte funcţia de rename din telefon.

varianta raţională ar fi să păstrezi tot timpul numele ei de dom’şoară în agendă. da’ cum să fii raţional cu o femeie care îţi zice ştrudi ? eu clar nu înţeleg cum ai putea. plus că e vorba aia… ştiţi ultimu’ fact cu chuck norris ? chuck norris înţelege femeile.

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. muzica clasică pe post de fishing net
3. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

am dat peste filmuleţu’ ăsta de mai sus şi mi-am adus aminte de o întâmplare, de fapt de o filozofie din copilărie.

pe la 14 ani mergeam cu un preten către o sală de jocuri. pe vremea aia doar acolo puteai să joci nfs3, worldcup 98, carmageddon, quake3 şi alte minunăţii. pentru mIRC, asl/pls era altă sală. oricum… pe drum îmi povesteşte el despre o puştoaică de la sală. cu o siguranţă în voce, care nu putea să exprime decât certitudine, îmi zice că ea îl place. ea era simpatică, noi nu prea. mai ales el . foarte nesigur şi contrariat îl întreb de unde ştie. am văzut eu cum se uită ea la mine !.
au trecut ani şi am ajuns să mă refer la impresia asta, că o gagică te place, cu următoarele cuvinte: sindromul Petre.

de multe ori se-ntâmplă ca o gagică să se uite un pic mai insistent la tine. să-şi treacă mâna prin păr. să râdă la o glumă mai puţin reuşită de-a ta. să te-atingă în timp ce vorbeşte cu tine. să-şi treacă mâna prin păr în timp ce se uită la tine. să-ţi zâmbească.
în momente ca astea tre’ mai întâi să te asiguri că nu e altcineva în spatele tău cu şanse mai mari să fie vizat de acţiunile ei. dacă nu e nimeni, înseamnă că avem de-a face cu sindromul Petre. chiar dacă face toate lucrurile alea, nu înseamnă că te place ! cel puţin, aşa credeam noi…

au mai trecut ani şi am descoperit că femeile sunt mai proaste puţin creative decât credeam. puţine sunt alea care ştiu să exprime atracţia faţă de un bărbat într-un mod, dacă nu autentic, măcar mai direct. de fapt, gesturile alea enumerate mai sus constituie arsenalul de bază pe care îl are o femeie pentru a-ţi da de ştire că te place. dacă eşti prost şi aştepţi mai multe, ca ăla din filmuleţ, trece la altu’.

sindromul Petre e real. numai că el nu reprezintă faptul că tu îţi imaginezi lucruri, ci semnelează faptul că ai o putere de observaţie bunicică. odată declanşat sindromul, trebuie să acţionezi până când nu se închide fereastra de oportunitate. evident, asta dacă-ţi place şi ţie de ea.

eu aici vreau să schimbăm ceva. pentru că femeile (aproape) întotdeauna sunt şoricelul şi tu trebuie să-ţi dai silinţa, iar ele acceptul final, a venit vremea în care trebuie să mai alterneze şi rolurile. aşa că, data viitoare când experimentaţi sindromul Petre daţi o replică de aceeaşi natură, chiar dacă nu vă place şi nu vreţi nimic de la ea. ea-şi trece mâna prin păr uitându-se la tine când sunteţi la bar, tu îi cumperi un cocktail pe care i-l dă barmanul, care te arată cu deştu’. zâmbeşti şi aştepţi. dacă ea îţi zâmbeşte pe ringul de dans, evident o dansezi şi o învârţi un pic. la sfârşit, pleci să-ţi mai iei o bere şi nu te mai întorci.

tre’ să lăsăm mingea la ele în teren. să vedem dacă ele ştiu să atace ! la campionatu’ mondial Spania s-a chinuit întruna în faţa unor defensive betonate, care jucau numai pe contraatac în cazul bun sau bubuiau mingea. eu zic că ne-am săturat de posesie. ia să le-aruncăm balonul la ele în teren să vedem dacă sunt în stare să lege două pase. tre’ să profităm de faptul că în preajma femeilor care nu ne plac suntem mai siguri pe noi şi să le confuzionăm. să se ducă câte două la toaletă, să scoată din genţi manualul de flirt, să de la pagina de întrebări şi răspunsuri şi să nu găsească nimic. ce or să facă atunci ? nimic. dar o să zică mai departe şi, ca un virus, în câteva luni or să ştie toate că nu mai e la fel.

când o să găsesc pe net sindromul Maricica, înseamnă că am reuşit !

aventura mea cu ţigările continuă. dacă timp de 5 zile consecutive şi încă vreo 2-3 am încercat şi reuşit să mă abţin să nu fumez, într-un final m-am decis că încă nu e vremea mea. stres, cuţite mă doboară-ncet, vorba unui cântec. ţigara încă e o alinare plăcută.

iniţial am vrut să renunţ nu doar datorită acelei promisiuni pe care mi-am făcut-o acum multă vreme, când încă aveam speranţe, ci pentru a motiva pe altcineva. această schemă elaborată de sacrificiu calculat a funcţionat la o scală mai mare faţă de ce m-aşteptam. pe lângă persoana pe care o vizasem eu, au mai fost angrenate în această mişcare încă 5, mai mult sau mai puţin datorită mie. partea bună e că trei continuă să nu fumeze de cel puţin 2 săptămâni.

deşi mi-o fost greu şi eram mult prea irascibil şi ciunefutut, am rezistat cu stoicism. au fost şi părţi bune când, la fotbal, am alergat ca la 10 ani pe terenu’ de fotbal din curtea şcolii. fără să gâfâi după al treilea sprint. lipsa tutunului are avantajele ei. nu le zic pentru că oricum nu contează ce zic eu.
până când o să-mi vină şi mie rândul, măcar fumez mai puţin.

gata, de luni nu mai fumez ! (n.m. adică de la 5 iulie 2010)

de ce o decizie aşa pripită după vreo 8 ani de tutun ? e pripită pe dreacu’ ! prin 2006, când un pachet de kent lung era 46 de mii juma’, m-am hotărât ca atunci când preţul pachetului meu de ţigări va depăşi suta de mii, o să mă las de fumat. cam de atunci e poza de mai sus, pe vremea când aveam părul mai mare şi mai creţ.
e şi meritul mamei mele care, din când în când, mă întreba şi când te laşi de fumat ?. eu răspundeam că de ziua următoare. ei bine, data viitoare când o să mă-ntrebe, eu mă voi fi lăsat de fumat de câteva zile.

dacă la ultima scumpire am avut noroc şi preţul s-a oprit la 99 de mii în cap, de la 1 iulie 2010 nu am mai avut noroc. de ce nu m-am lăsat încă de la 1 iulie ? e toleranţa de 3 zile care se aplică oricărei decizii majore. plus că în uikend plec la mare şi e frumos că una dintre ultimele ţigări să fie pe plajă, prin vamă. evident, nu o s-o arunc pe jos.

singura mea experienţă care se apropie de o tentativă de a mă lăsa de fumat a fost în anul I de facultate, în prima sesiune. ca orice student dedicat, noaptea dinainte de examen era albă. numai că nu prea eram obişnuit să rezist fără mâncare şi să fumez întruna. am luat decizia ca până la sfârşitul sesiunii să nu mai fumez. ceva mai mult de o săptămână. după ultimul examen, am ieşit pe hol, am scos pachetul de kent lung şi mi-am aprins o ţigară. singurul motiv pentru care am rezistat zilele alea fără să fumez era conştientizarea faptului că la un moment dat voi fuma din nou.

ei bine, de data asta nu va mai fi la fel. dacă un om nu are principii, atunci ce dreacului mai are ? asta totuşi nu mă opreşte ca acum, în timp ce scriu, să-mi aprind o ţigară (dovada că nu sunt la muncă ). şi pun treaba asta pe blog că să mă responsabilizez. să ştiu că toţi ori să mă ia la şto atunci când, ipotetic, îmi voi reaprinde o ţigară.

ca să mă automotivez, mi-am făcut un mini-widget care să-mi calculeze cîţi bani voi economisi de când mă voi lăsa de fumat şi starea plămânilor mei. citisem pe undeva, dar asta mai demult, că durează vreo 7-8 ani ca să-şi revină complet după o experienţă traumatiznată cu tutun. dacă o fi mai mult, asta e, mai aştept !

şi pentru că oameni dragi mie vor să-mi fie alături, mai există 2 persoane care nu vor mai fuma odată cu mine. una dintre ele este o tipă care sigur va ceda , dar măcar încearcă ! a doua persoană este un nefumător, dar care a ţinut neapărat să fie lângă mine în momentele în care voi ieşi pe balcon şi nu voi mai fuma.

cu gândul că bricheta mea zippo o să ruginească în buzunar, o s-o port în continuare cu mine. poate are nevoie vreo tipă de un foc . înainte de închriere, cum naibilor fac să-mi ocup vremea când n-am ce face şi în mod normal aş fuma ? în încheiere, vă las cu nişte vorbe ale chirurgilor americani. … . am făcut o pauză să-mi mai aprind o ţigară.

• la doar 20 de minute de la ultima ţigară tensiunea arterială şi pulsul coboară la normal, iar temperatura membrelor creşte la normal
• după aproximitiv 8 ore de la ultimul fum, nivelul de monoxid de carbon scade şi nivelul oxigenului din sânge creşte la normal
• la doar 24 de ore de la ultima ţigară şansele de a avea un atac de cord scad semnificativ
• la două zile de la ultima ţigară simţul olfactiv şi cel gustativ ţi se vor părea mult mai sensibile
• trei zile mai târziu respiraţia se va îmbunătăţi, întrucât capacitatea pulmonară va fi mai mare
• circulaţia se va îmbunătăţi şi funcţionalitatea plămânilor va creşte cu până la 30% în mai puţin de două săptămâni de când te-ai lăsat de fumat
• între prima lună şi nouă luni, cilii din plămâni se vor regenara, corpul putând să-şi cureţe mai bine plămânii, reducând riscul infecţiilor
• la un an după ce te-ai lăsat de fumat, riscul unei boli de inimă este la jumătate faţă de un fumător
• la cinci de la ultima ţigară, riscul unui atac de cord e redus la al celui unui nefumător
• la zeci ani fără ţigari, rata de cancer la plămâni soldată cu deces este la jumătate faţă de cea a unui fumător. Riscul de cancer la gură, gât, esofag, vezică, rinichi sau pancreas scade.
• la cincisprezece ani de la ultima ţigară, riscul unei boli de inimă e acelaşi ca pentru un nefumător

eu (încă) nu sunt genul de om muncitor care să-şi planifice concediul cu luni înainte, să facă rezervări din timp, să cumpere biletu’ de avion când încă e aproape moca. un uikend prelungit şi spontan mă mulţumeşte la fel de mult.
singura aproximare pe care pot s-o fac legată de un concediu în firea lui e concediul medical .

stabilind nişte repere comune, putem studia realitatea ilustrată în poza de mai sus.
chiar dacă de obicei tre’ să existe cineva care să se ocupe de problemele tale care se ivesc în timpul cât eşti plecat, transferul ăsta temporar de responsabilităţi se limitează doar la o semnătură pe cererea de concediu. ce e mai interesant şi mai greu, fii sigur că te-aşteaptă când te întorci !

pentru o abordare mai cultă a experienţei oferită de o vacanţă, plecăm de la modelul Kübler-Ross, definind nişte stări/paşi prin care trecem în zilele în care nu tre’ să ajungem la birou.
în ordinea numerelor de sticle de bere (câte-un număr pe zi), avem:

1. forcingu’ de pe final
2. relaxare totală
3. contemplare internă legată de muncă
4. îţi bagi p*la în ea de muncă
5. ultima zi
6. emoţia unui inbox plin

… şi urmează rutina cu care ne-am obişnuit. având în vedere chinul, scurt dar intens, la care ne supunem pe timpul unei vacanţe care ar trebui doar să ne relaxeze, de ce mai alegem asta ? putem sta tot timpul beţi ? încercăm.

ca să te simţi bine, să te relaxezi, ai nevoie de cel puţin o săptămână. nişte cercetători, să zicem britanici, au zis că pentru orice vacanţă mai mare de 5 zile ai nevoie de tot atâta timp la muncă ca să-ţi reintri în programul normal. deci, mai multă suferinţă imediat ce te-ntorci din vacanţă !

d’abia aştept să plec mai multe zile pe undeva în vara asta, să mă simt bine până pe la jumătate, să-mi aduc aminte de muncă ziua următoare, să mă intereseze apoi doar dacă mai e de băut şi să dorm prost în ultima noapte de concediu.

spre Parcul Naţional Piatra Craiului am fost cu un autocar condus, bineînţeles, de un şofer. pe lângă faptul că avea un cd cu altar – născut învigător şi semnal m – la fereastra ta, pe drum l-a enervat ceva. şi a zis aşea: România, români, românism. în timp ce băgam mâna în pamperşi, adunam pet-uri şi moloz, mă gândeam la cuvintele lui măreţe.

împreună cu ai mei colegi de muncă am fost la adunat gunoaie în Piatra Craiului. în câteva ore am strâns vreo 400 de saci. majoritatea gunoiului era dintr-un sat mai din deal, care nu prea are niciun serviciu de salubritate. aşa că, tot ce prinde dă înapoi naturii.
ceea ce ne-a uimit pe toţi au fost coloniile întregi de pamperşi; câteva zeci de scutece într-un singur loc, da’ multeee locuri ! câţi plozi or fi printre cei aproape 1000 de locuitori ai satului ? în rest, chestii normale: încălţări, beri (sticlă sau pet), un aparat de ras electric, un televizor, farfurii, pantaloni, preşuri şi alte obiecte de uz comun.

am rămas impresionat de capacitatea românului de a se pişa pe tot ce-apucă. mai ales atunci când vine vorba de natură. şi cred că totul porneşte din clasele primare, când afli că ţara noastă are toate formele de relief şi e piz*ă pentru asta. şi cum nu sunt doar ale tale, ci ale tuturor românilor, ce valoare mai au ele pentru tine ? deci, poţi să le ignori şi să te piş* pe ele.

niciodată o amendă nu-l va opri pe burtosu’ din suv să arunce gunoi unde vrea el. dacă are bani de suv, are bani şi de şpaga pe care o va da să scape de amendă. chiar dacă nu-i merge cu şpaga, amenda e oricum infimă faţă de combinaţiile lui de producător. aşa că, eu propun o alternativă prin care responsabilizăm românu’ aflat pe cărările parcurilor naţionale. pui o amendă enormă, astfel încât nimeni să nu-şi permită să o plătească. va fi nevoit să aleagă efectuarea unei munci în folosul comunităţii; să strângă el, cu mâna lui, vreo 10 saci de gunoi. în afară de faptul că e obositor şi mirosul îmbietor, nu e deloc plăcut. poate că de teama efortului şi a disconfortului unii s-or schimba. dacă nu, ne piş*m pe ei !

la final, vă las să admiraţi o poză cu mine.

jungla din Piatra Craiului

post-uri similare:

1. violete duc găleata la gunoi

vineri am fost la cel care se va dovedi a fi ultimu’ concert al formaţiei Timpuri Noi în care a mai participat şi Artan. el a cântat doar două melodii şi asta în calitate de invitat special. în locul lui, noul solist al trupei este Tică Alexe, fost solist la Sfinx Experience şi Sfera. şi de-aici începe tot ce nu mi-a plăcut. adică tot.

motivaţia pentru care Artan a părăsit Timpuri Noi nu se ştie exact. zvonurile indică faptul că nu ar fi de acord cu direcţia pe care vrea s-o urmeze formaţia. acum au un băiat la computer cu sintetizator, că aşa e la modă.

înainte să mă duc la concert am ascultat câteva melodii pe net în noua formulă. deja nu-mi mai plăcea. ce a urmat la concert a fost un chin pentru mine. în loc de un om care zicea ceva când era pe scenă, acum am văzut un titirez care se juca întruna cu microfonu’. de cântat, ar fi cântat ok dacă nu încerca să păstreze ceva din ce făcea Artan. aşa că mi-am otrăvit urechile în speranţa că va mai urma măcar o melodie cu Artan la microfon. n-a fost aşa. noroc cu chitara lu’ Iliescu care mai aducea a ce-mi plăcea mie.

am plecat dezamăgit şi cu regretu’ că nu am fost la mai multe concerte în vechea formulă. noile Timpuri Noi nu-mi plac. să le aprecieze alţii cărora nişte sunete digitale, care oricum se aud doar la începutul melodiilor şi-atât, le dau fiori pe burtică.

de vineri, Timpuri Noi a devenit doar staţia la care cobor când mă duc acasă şi formaţia în care cânta Artan şi Iliescu.
la sfârşit, de dragul vremurilor de odinioară, înc-o tură pentru domnu’, c-a mai avut ceva de spus, şi să fugim prin porumb…

post-uri similare:

1. la vremuri noi, tot Timpuri Noi