o să tastez acum din perspectiva unui alt om. e prima dedublare care s-a făcut vreodată în online. cel puţin pe vreun blog. [ceva complex! gata!]
literele astea nu au mai fost tastate de acelaşi om care a scris rândul de mai sus.

când erai mic, părinţii îţi spuneau că poţi fi orice vrei tu să fii. cel puţin asta se-ntâmpla în filmele americane. eu nu aveam probleme: îmi scoteam piesele de rummy şi jucam fotbal pe covor. eram antrenor-jucător! nasturii deveneau războinici, iar eu căpitan de oşti. când goneam pe hol cu maşinuţele fără telecomenzi eram pilot. nu ştiam să pronunţ corect locomotivă, dar asta nu mă deranja.

auzisem odată că imaginaţia e cel mai important dar pe care îl au oamenii. şi uzam de vorba asta folosind-o pe post de portiţă salvatoare când mă puneam singur în dificultate cu tot felul de gânduri. în preajma pubertăţii mă gândeam la sex. destul de mult. m-am întrebat şi cum fac sex ai mei? ca să nu mă ruşinez de propriile-mi gânduri îmi aduceam aminte de darul acela care îmi permitea să umblu cu mintea cum voiam.

dacă puteam să fiu orice, cum trebuia să aleg ce vreau să fiu? la un moment dat, când eram mai mic, mi-am dorit să fiu musafir. am renunţat ulterior. nu ar fi fost păcat să aleg ceva care nu mă valorifica la maxim? nu mi-am dat seama cum aş putea să raţionez astfel încât să nu regret decizia. pentru moment am ales să fac orice lucru cât pot eu de bine.

nu conta ce era. să scriu caligrafic, să fac curat pe birou. să spăl vasele sau să trag bine la poartă. în acelaşi timp eram şi realist. ştiam că mai am de muncă şi o să mai dureze. erau provocări pe care le vânam. eram un mic specialist aproape în tot ceea ce încercam. mă uitam la ceilalţi şi pe ei nu-i interesa prea mult ce se-ntâmplă. îi desconsideram şi mă distanţam uşor de ei.

aveam 20 de ani şi îmi fundamentam orice decizie cu ore întregi de căutări. stăteam enorm de mult pe net. citeam aproape orice. amuzament, beri în oraş cu prieteni, mai rar. eram mulţumit că fac totul aşa cum trebuie. încă nu mă hotărâsem ce vreau să fac, dar ştiam că orice aş alege, nu aveam cum să dau greş.

[probleme cu dedublarea. pasaje lipsă. în continuare a rămas doar ce s-a putut salva. mai lipsesc rânduri.]

am făcut 30 de ani. nu eram deloc în locul pe care mi-l imaginasem când eram mic. prima alegere m-a plictisit. a doua nu a fost ceea ce-mi doream. a treia… în urmă cu 10 ani credeam că la 30 o să sparg norii. în urmă cu 20 de ani credeam că la 30 o să fiu cu mult deasupra lor. realitatea a fost mai puternică decât imaginaţia mea.

m-am uitat un pic în urmă. renunţasem să mai încerc. fiind obişnuit să analizez tot şi să nu omit niciun detaliu, puteam să evaluez foarte uşor rezultatul final. pentru că nu voiam să fac compromisuri, rezultatul oricărei idei pe care o aveam nu era destul de bun. cel puţin în prognoza mea. zilele treceau fără să mai fac nimic.

la 35 de ani eram căsătorit. seara o auzeam cum îmi povestea despre ziua ei la muncă. dădeam din cap interesat şi aşteptam să ne culcăm. la sex nu mă mai gândeam la fel de mult.

la 40 de ani aveam bani. suficient de mulţi ca să nu mă gândesc la ziua de mâine. seara o auzeam cum îmi povestea despre ziua ei la muncă.

la 50 de ani m-am reapucat de fumat. m-am lăsat din nou după aproape un an. am simţit impusul unei retrospective. fiecare decizie importantă pe care am luat-o vreodată a fost perfect raţională. cuvintele astea două, mi-am dat seama atunci, au fost poate un pic supraevaluate. poate chiar evaluate greşit.

raţional. pentru un om raţional e evident faptul că informaţia pe care o ai şi o obţii îţi oferă certitudinea unui rezultat optim în condiţiile date. mergând un pic spre absurd, în final, concluzia raţională pe care un om raţional poate să o tragă e că raţiunea nu e suficientă.

perfect. m-am pregătit pentru perfecţiune. nu m-am bazat pe noroc, n-am fost superstiţios, în destin nu am crezut niciodată. am cerut de la mine perfecţiune fără să-mi dau seama că nu am cum s-o ating. un pic stupid. lucrul ăsta ţi l-au spus toţi în statusuri profunde pe fb! l-a spus şi Dali, dar de ce l-aş fi crezut?

singurul lucru pe care aş fi putut să-l fac perfect era să-ncerc.

Glowbug – Where Is My Mind (Pixies Cover)

chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

şi după ce mai ia o gură de bere, poate ca să-şi facă şi un pic curaj, spune că are o problemă cu felul în care ele, unele, se exprimă în scris. explicaţiile de la masă nu întârzie să apară. că aşa se vorbeşte dintotdeauna pe net, cu k, sh, tz, pt sau ptr, cu a fost amazing. toate astea în limba română.

luis-fernando mărturiseşte că e vorba de altceva. e vorba de gramatică. de felul în care unele conjugă diferite verbe, la diferite moduri şi forme. toată lumea râde. el continuă la fel de serios, precizând că atunci când o tipă tastează greşit un verb comun, pur şi simplu îşi pierde interesul faţă de ea. explozie de râsete. oamenii se-neacă, berea se varsă pe haine, se dau pumni în masă. nimeni nu e în stare să-şi revină.

luis-fernando aşteaptă. lumea se linişteşte şi cere explicaţii. aşa că dă nişte exemple. dacă o tipă îi scrie nu fii supărat, de ce a-i plecat sau puneţi o dorinţă, atracţia faţă de tipa aia dispare aproape instantaneu. urmează glume. apoi poante şi miştouri.

se încearcă şi o discuţie obiectivă. ce contează dacă nu ştie să scrie corect atâta timp cât e bună în pat? poate e un avantaj că e mai prostuţă; o păcăleşti mai uşor. dar de ce ar conta atât de mult treaba asta? nu e ca şi când o iei de nevastă! ştim că noi, ca specie, apreciem în subconştient simetria feţei. e o dovadă că acel exemplar e sănătos şi merită să se reproducă. preferabil să-l ajutăm şi noi. trebuie să existe şi alte reacţii similare, dar cu efect advers, pe care poate le şi conştientizăm. de ce n-ar fi exprimarea incorectă unul dintre ele?

şi totuşi, de ce luis-fernando se comportă aşa? ce anume i s-a întâmplat când era mic? dacă tot nu-i convine, de ce nu le corectează? de ce nu le învaţă cum e corect? luis-fernando spune că e prea târziu, că şi-a pierdut interesul din momentul în care a văzut greşeala. atunci de ce mai continuă să vorbească cu ele? pentru că nu le mai vrea în felu’ ăla de dinainte, dar poate să comunice în continuare cu ele. preferabil nu în scris.
unul câte unul recunosc că şi ei au observat greşeli de genul ăsta din când în când, dar au ales să le ignore.

dar ele or şti că nu scriu corect? şi apoi urmează apogeul discuţiei. după cele nenumărate beri, se ridică o întrebare? dacă ea, când tu scrii corect, are aceeaşi reacţie ca tine când vezi că ea scrie nu fii? nu a ştiut nimeni să încline balanţa în vreo parte. s-a dat vina pe profesori şi pe sistemul de învăţământ românesc. ei sunt motivul pentru care relaţiile se destramă înainte să existe. a fost semnul că berile au fost prea multe şi trebuia să se plece acasă.

dar întrebarea rămâne…

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. prieteni sau duşmani ?
3. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

el grande comandante e de căcat. el grande comandante e un club nasol. el grande comandante nu merită să fie nici măcar ultima alegere. el grande comandante merită să moară. el grande comandante e infect. el grande comandante o suge. el grande comandante e un rahat. unde să ieşi? sigur NU în el grande comandante.
asta a fost munca dedicată seo. să caute lumea pe google şi să dea de postu’ ăsta. în final, să nu mai calce pe-acolo! niciodată!

ca să fie evident de ce, zic pe scurt o poveste. patru indivizi se pregăteau să plece. unul dintre ei, mai băut, mai întreba de vorbă o domniţă sau alta fără să depăşească vreo normă a bunului simţ sau altceva. interacţiune de maxim 10-15 secunde. direcţia era clară, să se plece acasă. doi dintre ei, printre care şi ăla încă dornic de conversaţie, erau pe scările care duceau afară. ceilalţi doi, un pic mai în spate. pe scări coboară cei 2-3 bodyguarzi. trec pe lângă primii doi şi se opresc la cei din urmă. cu ajutorul clienţilor fideli de la ora 6 dimineaţa încep să le care pumni şi picioare, şi ce mai considerau ei de cuviinţă. punct.

cei patru ies afară, doi dintre ei un pic şifonaţi. se sună la poliţie. vine mai întâi un echipaj de la pompieri şi-l iau pe unu’ dintre ei să-l ducă la floreasca. ceilalţi trei rămân cu poliţia. un agent şi o agentă. domnul poliţist intră în bodegă şi se salută respectuos cu un alt domn cu o codiţă prinsă la spate, reprezentant al clubului. prieteni vechi, pesemne. domnul cu codiţa spune că bodyguaryii au plecat acasă la ora 3. evident, toţi dispăruseră între timp, dar nu pe uşa din faţă. unul dintre cei trei dă o tură prin bodegă, în speranţa c-o să-l găsească pe unul dintre ei. ghinion! ca în filmele de spionaj, o ascunzătoare/ieşire secretă i-a făcut nevăzuţi p’ăia.

scenariul e destul de clasic. pe la orele târzii ale dimineţii, acei bodyguarzi pompaţi cu testosteron simt nevoia să arunce câţiva pumni. eu, personal, mai cunosc câţiva. şi ăştia pe care-i ştiu sunt oameni cât se poate de ok. dar specimenele din el grande comandante (n.r. un club de căcat) nu sunt aşa. sunt retarzi cu muşchi sau burtă. şi-atât!
deci, dacă vrei vreodată să participi la un fight club pentru amatori vs bodyguarzi, ştii unde să te duci.

am destul de mulţi prieteni care merg(eau) în el grande comandante. bă, nu mai mergeţi! sunt o grămadă de alte locuri, majoritatea mult mai mişto, în care poţi să bei şi să dansezi şi ce mai vrei tu.

niciodată nu am vrut sau cerut ca lumea să shăruiască post-uri scrise de mine. de data asta vreau şi vă rog să puneţi pe facebook şi pe orice alt cont pe care-l aveţi acest post mic, să vadă cât mai mulţi ce se poate întâmpla dacă băieţii bodyguarzi nu au mai bătut de ceva vreme.

şi dacă vi se pare că ăia patru au căutat-o cu lumânarea, mai zic un mic detaliu. un alt băutor de alcool iese din aceeaşi bodegă infectă şi explică situaţia, ca să liniştească spiritele. cu vorbe alese, el spune că asta e România!, adică e ok să îţi iei bătaie din când în când doar pentru că au unii poftă.

pentru mine e simplu: nu mai calc NICIODATĂ în el grande comandante! sfatul meu preţios e să nu o mai faceţi nici voi. mai mult decât atât, nici prietenii voştri. să ajungă ăia să se bată între ei!

paradoxurile sunt unele dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământul ăsta. ai impresia că le înţelegi, dar îţi dai seama până la urmă că nu. dar e ok. mai nasol când un paradox e legat de tehnologie şi alcool. combinaţia asta creează de fapt un paradox parţial, din care faci şi tu parte. e parţial pentru că dimineaţă, sau după-amiază dacă te trezeşti mai târziu, o să înţelegi tot.

care e paradoxul? cum poţi să întârzii la o întâlnire, să ajungi totuşi mai devreme, dar în acelaşi timp să fie prea târziu?

luis-fernando se duce sâmbătă la o petrecere de halloween. mai mult sau mai puţin costumat. e cu încă un prieten, dar ăsta pleacă repede pentru că era obosit. nu a fost o problemă prea mare pentru luis-fernando pentru că a mai găsit cunoscuţi. din vorbă în vorbă şi shot după bere, ajunge lângă Amada. nu se cunoşteau dinainte, lucru care poate chiar a ajutat la început. discută, dansează, mai beau un pic. seara era magică şi de-abia începuse.

Amada mărturiseşte că trebuie să mai ajungă la o petrecere, dar pentru că luis-fernando a fost prea fermecător, vrea să-l revadă. şi stabilesc să se vadă la 4 fără un sfert ale dimineţii într-un loc anume, să meargă doar ei amândoi undeva, în altă parte. pentru că totul se petrecea exact aşa cum trebuie, nu au mai intrat în detalii gen numărul de telefon.

Amada pleacă, iar luis-fernando se simte bine în continuare. mai bea o bere, mai glumeşte, mai dansează, mai vorbeşte cu oameni. timpul zboară până în momentul în care se uită la ceasul telefonului. era 3 juma’ şi mai avea doar 15 minute să ajungă la locul întâlnirii. se bagă în faţă să-şi ia haina de la garderobă, fură un taxi venit la comandă şi ajunge la 3:44. chiar mai devreme cu un minut. se uită în stânga, în dreapta. Amada nu era ea. speră ca ea, ca orice femeie, să se lase aşteptată.

luis-fernando aşteaptă. se uită la ceas. e 4 şi 10. mai trece un sfert de oră şi începe să-şi reproşeze că nu i-a cerut numărul de telefon. la 4 şi jumătate se resemnează şi pleacă să caute un taxi. se urcă într-unu’ liber şi verifică să vadă că nu e d’ăla cu 3,5 lei pe km. pe drum observă un ceas electronic instalat de primărie. arăta 5:39. contrariat se uită la telefon. al lui arată 4:39. era ultima duminică din octombrie.

îşi fute o palmă peste cap şi coboară din taxi. se-aruncă în pat şi se gândeşte la detaliile care-l pot ajuta s-o regăsească. nu discutaseră nici despre muncă, nici despre facebook, nici despre prieteni comuni, nici despre unde le place să iasă. singura parte bună e că totul s-a întâmplat în bucureşti, şi nu în new york, că ăia sunt mult mai mulţi.

pentru cei care au fost hipnotizaţi de poveste, să explicăm paradoxul. în dimineaţa aia s-a trecut la ora de iarnă. ceasul s-a dat cu o oră înapoi. telefonul lui luis-fernando e deştept şi a schimbat ora când trebuia. alcoolul l-a făcut pe luis-fernando să piardă noţiunea timpului. Amada l-a aşteptat (cel puţin aşa sperăm) la ora 3:45 după ora de vară. dar cât să fi aşteptat, dacă luis-fernando a ajuns după o oră fără un minut?

în mintea lui, luis-fernando ajunsese mai devreme cu un minut. dar pentru Amada a fost un pic mult prea târziu. ar trebui să se facă un film cu povestea asta. măcar aşa sunt şanse să aibă un final fericit.

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. eşti cea mai frumoasă când taci

I’m not talking about an isolated incident or just one killer. It’s a crime that happens at least once every day and no matter who did it, everybody gets away with it. And I’m pretty sure it happened to you too, but chances are that, until now, you weren’t aware of it. Still, it’s no murder mystery either; corpses lie there and not even a funeral ceremony is held.

The victims are ideas. This is the reality of Advertising. It’s not easy to come up with something that is creative, strategic, smart, concise, legal and campaignable. It’s not easy to do something your partner, creative director, account executive, client service director, planners, CEO, client, user, shopper will like.

The life of an idea is not that precious to us all. We don’t care how many we produce in incubators called brainstorming sessions. We easily let go of those that were born from a beautiful romance story. More often than so, we crave for one night stands that produce an idea just in time for the deadline in the morning. We are insensitive!

Every idea must survive the firing squad. There’s no such thing as friendly fire. Everybody has his weapon locked on the target, just waiting for a reason to pull the trigger. Client or agency, we all love killing ideas. We chose not to care. Because this is the only way that, in the end, can produce a result.

Our job is to kill ideas. Believe or not, this is why you work in an agency or represent a client. And it’s almost like we are disappointed when an idea gets through. But that idea doesn’t just survive, it becomes immortal in our mind, especially in the minds of the consumers. That idea is the one that learned from all the others that are dead now.
We need casualties of war. We also need time to kill. Because this is the only way we can make sure that this is the idea we want to become immortal.

Advertising is mass murder… and that’s how it should be!

vorbeam mai de mult cu un prieten despre şansele ca un tânăr politician, onest şi pus pe fapte mari, să intre în politică şi să pună în aplicare tot ceea ce gândeşte. şi porneam de la un exemplu banal; unu’ ca mine. încercam să punem pe o foaie imaginară de hârtie ceea ce ar trebui să fac eu sau unu’ ca mine ca să ajungă în postura în care ideile lui să prindă viaţă.

am exclus din start posibilitatea ca tânărul ăsta să poată să mişte de unul singur mase de oameni dintr-o dată şi să fie ales preşedinte. dar de ce nu ar fi ales consilier local, primar, deputat sau senator? că poate face ceva la el în cartier sau în oraş şi oamenii îl votează! şi dacă-l votează, ce? ce poate să facă o funcţie în faţa unei maşinării unse cu relaţii care dictează fiecare decizie şi unde se duc banii? că fără bani, degeaba!

tre’ să facă, am gândit noi, compromisuri. dacă vrei să faci ceva bine, trebuie să ai susţinerea unora care vor în schimb nişte avantaje. uşor, uşor, începi să te pătezi pe mâini sau să-ţi crească nasul (ca să aibă o legătură şi cu poza). în sinea ta eşti în continuare omul care încearcă să ajute şi să mişte lucruri. nu concepi că vei devia vreodată de la ideea de bază de la care ai plecat. mintea te minte că atâta timp cât faci lucruri bune, cele rele se compensează şi nu mai contează atât de mult.

şi ajungi şi mai mare! eşti preşedintele senatului. sau director la vreo societate de stat. ca să ajungi acolo, ai dat mâna cu toţi şmecherii, care acum te au la mână. nu poţi să mai faci ceva fără ca ei să-şi dea acordul. aşa că eu propuneam o strategie care se bazează pe finalitatea asta. toate aranjamentele şi spăgile pe care le-ai dat, le contorizezi. te au ei pe tine la mână, îi ai şi tu pe ei. ajungi să fii prim-ministru şi dai totul în vileag. lumea o să aprecieze onestitatea ta şi o să-l forţeze pe preşedinte să te graţieze prin manifestaţii naţionale .

filozofia asta intră în contradicţie cu ce zicea Simon Cameron despre politicieni. cu cuvintele mele, sună cam aşea: un politican onest e ăla care, odată cumpărat, rămâne cumpărat! şi tocmai asta e problema cu orice teorie pe care ai putea s-o-ncerci ca să ajungi sus. puterea obişnuinţei îţi fundamentează în oase onestitatea de care am zis mai devreme.

dacă singura ta şansă să mânănci o prăjitură e să mesteci rahat pentru prea mult timp, s-ar putea ca la final să nici nu mai vrei prăjtura! e ca-n viaţă: dacă vrei să ajungi undeva, mai întâi trebuie să te adaptezi la mediu şi să gândeşti ca oamenii cu care tre’ să ai de-a face zi de zi. abia mai târziu poţi să demonstrezi lucruri. singura problemă e că probabil te-ai adaptat prea mult ca să mai ţii minte cum erai înainte.

important e să participi. asta înveţi de la olimpiade şi de la apropiaţi, mai ales atunci când nu eşti în stare de mai mult. cu timpul, când nu mai eşti pur şi simplu în stare să alergi, începi şi tu să accepţi filozofia asta pacifistă şi mai relaxantă.

sportul se joacă altfel când o faci cu plăcere. nu câştigi întotdeauna, dar ieşi de pe teren mai fericit. aceeaşi perspectivă o au şi nişte puşti catalani care formează echipa de fotbal Margatania FC. obiectivul lor nu a fost clasarea pe podium, nici măcar în prima jumătate, chiar nici măcar să bată un adversar. ei îşi doreau doar să înscrie un gol! valabil, că Ruth a înscris unu’, dar din ofsaid.

şi, pentru asta, au fost nevoiţi să aştepte ultimul meci al sezonului. filmuleţul de mai jos a fost filmat înainte de acel meci memorabil, dar şi-aşa e plin de învăţăminte. are 10 minute, dar merită! plus că în sezonul viitor vor apărea filmuleţe noi.

aaa… şi încă ceva. dacă jocu’ nu mergea, de ce nu s-au gândit să schimbe antrenorul?

prima oară a fost, cred, în clasa a 4-a. până atunci nu prea mă interesau atât de mult gagicile. ştiam că mă unele mă plac, că unele erau mai mişto, dar niciuna nu mă facea să mă simt altfel. o chema Anca, era colegă de clasă şi brusc a devenit mişto. printr-a treia, ea mă plăcea pe mine! acum, când voiam şi eu, pusese ochii pe unu’ de-a 5-a, dă-l în fapt!

mutat într-un context absolut nou, nu prea ştiam cum să procedez. rezultatul a fost unul dezamăgitor pentru mine. cu o minte de om mare, mi-am zis că nu a fost să fie, dar măcar să învăţ din greşeli. aşa s-a conturat ceea ce ulterior aveam să-nvăţ din filme că se numeşte fereastra de oportunitate. fereastra asta apare când femeia te vrea. dacă nu o vrei şi tu tot atunci, e de muncă!

ferestrele se-nchid şi singure când bate vântu’ şi se face curent. nasol e chiar şi când fereastra e deschisă, da’ se trage jaluzeaua sau perdeaua. evident, eu am rămas la ferestre. d’asta nu prea m-ajută prea mult nici măcar un principiu din psihosociologie, anume efectul de primaritate. el se referă la faptul că, în orice interacţiune socială între persoane care nu se cunosc, cel mai mult contează primul contact sau, mai pe româneşte, prima impresie. şi prima percepţie se schimbă cel mai greu.

raportat la femei, e vorba de replica de agăţat. studiile arată că vorbele care sunt contextuale (când te legi de ceva ce tocmai s-a întâmplat) sunt cele mai bune. mai sunt şi alea predefinite pentru oameni neinspiraţi, cunoscute sub multe forme: bună pisi, claxonu’ dintr-un bmw, mâna pe fund, nu te doare fundu? că ai căzut din Rai, vii des p’aici?, eu sunt John.

competiţia acerbă a făcut ca nivelul replicelor memorate să crească. una relativ nouă e: ştii cât cântăreşte un urs polar? suficient ca să spargă gheaţa . chiar dacă nu eşti original, măcar o surprinzi cu ceva din colecţia nouă.

pentru ăia cu spirit de observaţie şi cu puţini muşchi, propun o metodă alternativă. eu am testat-o de câteva ori. randamentul e un pic mai bun, dar şi riscul e mai mare, că poate îţi iei una în mufă. deci, scanezi locul şi o alegi pe tipa care e evident stresată şi neinteresată de un tip care încearcă de ceva vreme să se bage în seamă cu ea. te asiguri că el vrea, ea nu vrea, el nu are mulţi prieteni cu el. speculezi un moment de tăcere sau neatenţie. încearcă să nu întrerupi o discuţie, chiar dacă e stupidă. abordeaz-o când el face o pauză să regândească tactica şi plasează-te astfel încât tipa să rămână între voi. ea se va întoarce spre tine mai ales din disperarea de a scăpa de celălalt. şi acum începe greul

pentru că ultima mea prietenă nu mai e şi actuala mea prietenă, puteţi să credeţi că nu mă pricep. şi aşa şi e. tocmai d’asta, dacă nu e prea târziu, putem folosi o strategie detaliată pas cu pas. o infografie te poartă chiar de la momentul abordării până când depăşeşti cu succes. şi pentru că de obicei o dai în bară imediat dup’aia, acum afli şi cum tre’ să procedezi mai departe.

salvează poza! pune-o pe smartphoneu’ tău şi recapituleaz-o data viitoare când urmează să treci la atac!

© humourtouch.com

mai sunt 12 zile până la deadline-ul concursului! două dintre pozele participante au luat un avans considerabil şi e posibil să se fi desprins în câştigătoare. dar 80 şi ceva de like-uri nu mă sperie pe mine! eu vrea să-mi câştig geanta de laptop înapoi.

pentru cei care contestă participarea mea la propriu-mi concurs, regulamentul nu interzice asta . şi ca să aveţi şi voi ceva de câştigat din toată afacerea asta, după ce îmi voi înmâna premiul o să fac un mic experiment. cred că social ar fi cea mai bună caracterizare.

într-o locaţie pe care o stabilim de comun acord, o să agăţ geanta respectivă. dintr-un loc bine ascuns de trecători o să filmez reacţia oamenilor care trec pe lângă geantă. în plus, o să încerc să fac un zoom pe cel care se încumetă să o ia, ca să ne dăm seama cine ar purta aşa ceva. vreodată!

să câştig deci! poza mea din concurs e aici. nu uita că mai întâi tre’ să fi dat like la pagina de facebook.

post-uri similare:

1. concurs cu poze şi premii
2. eu când vreau să văd un film, vreau să-l văd

pentru că tot am intrat în lumea bună a blog-urilor care au şi pagină pe facebook, trebuie inaugurată în vreun fel această realizare. şi cum altfel s-ar putea face asta decât printr-un concurs. exact, concurs pe facebook. d’ăla cu like-uri . numai că o să fie un concurs mişto care are chiar şi premii! mai întâi despre tematica acestui concurs fabulos.

pentru că întotdeauna a fost greu să zic despre ce e blogu’ ăsta, acum o să forţez o poziţionare. blog-ul ăsta e în principiu despre oameni. despre poveştile interesante ale unora, despre cum îi văd eu, despre tipologii, despre relaţiile dintre ei, despre lucruri mişto pe care le fac. câteodată mai zic câte ceva şi despre vreo reclamă, dar numai dacă are un impact social mai de soi. dacă nu sunteţi de acord sau nu vă convine, atunci consideraţi că scriu despre ce-mi place mie !

REGULAMENT
tocmai d’asta concursul o să fie despre oameni. mai exact, poze cu oameni. dar nu orice fel de oameni, ci prieteni. că aştia sunt cei mai mişto oameni, că doar nu degeaba îţi sunt prieteni! tot ceea ce trebuie să faci e să găseşti sau să faci o poză mişto cu unul dintre prietenii, prietenele tale. mişto poate să însemne amuzant, stupid, interesant, imposibil, fermecător, nemaivăzut sau ce vrei tu. pentru protecţia anonimatului se acceptă şi poze în care faţa subiectului este blur-ată intenţionat .

odată ce ai poza asta, nu mai trebuie decât să o postezi pe wall-ul blog-ului (adică aici) cu o scurtă descriere sau mesaj. şi apoi să strângi like-uri. cu cât mai multe, cu atât mai bine.
astfel ai şansa să câştigi unul dintre cele două premii: o geantă de laptop sau o pereche de căşti (pozele mai jos un pic). Canyon amândouă. clasamentul final se va face după numărul de like-uri.

băieţii pot câştiga numai geanta. fetele au garantate căştile. deci, primul băiat din clasament se alege cu geanta, iar prima fată cu căştile. dacă pe primul loc e o fată, atunci ea îşi va alege unul dintre cele două premii, urmând ca celălalt să se asigneze următorului clasat. restricţia legată de căşti se menţine în continuare. adică, e posibil ca băieţii să nu câştige nimic!

deadlineu’ e pe 22 aprilie, orele 23:59

premiul universal

premiul doar pentru fetiţe

dacă vă întrebaţi de unde căştile şi astea, răspunsul e simplu: în urma Şcolii ADC am primit şi eu nişte premii. printre ele şi cele două din pozele de mai sus. fiind un concurs de advertising şi cum publicitarii sunt probabil cei mai hipsteri, s-a considerat că premiile vor fi potrivite. să nu înţelegeţi că mie nu-mi plac! sunt ok, dar nu pentru mine . eu sunt un alt fel hispter.

aşa că am luat decizia să le dau mai departe cui îi plac. şi chiar dacă nu-ţi plac ţie, poţi să le câştigi şi să le dai cui vrei tu! sau poţi doar să participi, ca la olimpiade.
oricum, eu vă urez succes!

p.s. dacă nu ştiţi ce să faceţi cu poza, e un link sus de tot pe pagina de facebook intitulat Photo sau Fotografie. daţi click şi uploadaţi poza de pe hard. cineva nu poate să dea like la poză decât după ce a dat mai întâi like la pagina de facebook . regulamentul e disponibil şi pe pagina de facebook a blog-ului, în secţiunea concurs cu poze şi premii.

post-uri similare:

1. vreau să-mi câştig concursu’