jjgonzales

nu de multe ori se fac analogii între viaţă şi tot felu’ de lucruri: ca o poveste, ca o coridă, ca o carte, ca o scenă, ca un produs defect, etc. să nu uităm şi de ca o pradă sau de veşnica bătălie dintre viaţă şi film. bineînţeles că mai era loc de o comparaţie, de asta cu un joc. şi nu orice fel de joc, ci unul arcade.

personajul principal este Dan the Man care, asemeni lui Mario, tre’ să termine un nivel ca, în final, s-o salveze pe a sa prinţesă Peach. cum fiecare dintre noi are piersicuţa lui, e uşor să ne punem în pielea personajului.

dă click pe poză ca să te joci

când eram tânăr aveam un preten care făcuse rost de o consolă Nintendo. de, preten mi-e şi-acum. şi avea o casetă cu Super Mario World ! dimineaţa, când mă trezeam, mă duceam la el şi jucam apoi toată ziua. el era meseriaş; mânca harta aia pe pâine. la nivelele mai uşoare mai jucam şi eu. cu Luigi, că el era cu Mario. era magic !

pentru că ceea ce e mişto, rămâne mişto şi peste ani, nişte băieţi s-au regândit să readucă la viaţa jocu’. numai că, în loc să-l joci doar cu Mario sau Luigi, ci cu alte 5 personaje celebre ale jocurilor arcade. din cauza asta Luigi a ieşit din peisaj.
dintre cele 5 personaje, fiecare cu skill-urile proprii, puţine îmi sunt familiare. asta pentru că Mario era oricum cel mai tare joc .

© agsinthenegatives

la fel cum se credea că e imposibil să-ţi lingi cotu’, unii au crezut că un lucru mai greu ca aerul nu poate zbura, alţii că Beatles nu merită un contract cu o casă de discuri, alţii că Mourinho nu trece de Barca. totuşi, s-au întâmplat.
cum gândesc oamenii ăştia care pot să transforme imposibilul în posibil şi să-i inspire p’ăia de la adidas pentru slogan ?

pe lângă pricepere şi talent, un om are nevoie şi de ambiţie. dacă nu poate să şi-o insufle singur, are nevoie de altcineva care să-i spună ce trebuie să audă. sunt acele discursuri motivaţionale care îţi fac sângele să roiască în vene. asta explică de ce unele echipe ies de la cabine, după pauză, mult mai motivate şi să revină după ce erau conduse. să ne amintim de Liverpool cu Milan în 2005 sau de celebrul Dinamo vs Foresta din 2000.

© veer

mai întâi, povestea…
luis-fernando abordează o tipă într-un club. vorbesc, se înţeleg, se pupă. fac schimb de numere de telefon. ies de câteva ori în oraş. dacă la început luis-fernando nu prea părea interesat de ea, cu timpul, situaţia s-a schimbat.
şi-au făcut planuri pentru ziua următoare. în acea zi, luis-fernando o sună. ea nu răspunde. îi dă un mesaj. ea nu răspunde. o sună din nou. trec câteva zile şi ea tot nu a sunat înapoi.

luis-fernando bea o cafea cu un preten. o tipă de la o altă masă se uită insistent la el. fac schimb de priviri, da’ doar atât. vine chelnerul cu nota de plată şi îi spune lui luis-fernando că are şi un număr de telefon pentru el. al tipei respective. dar ea plecase între timp. în sfârşit o gagică cu atitudine !

apa plată e de bază

te uiţi la poza asta şi nu înţelegi care e şpilu’ ? nu se citeşte presa, nici nu se vandalizează vreo maşină. e doar o vopsitorie ad-hoc. băiatu’ din imagine e Cristi. nu ne cunoaştem aproape deloc; au mai fost câteva petreceri la care am ajuns amândoi şi ne ceream reciproc sticla de vodcă sau ne întrebam dacă e cineva în budă. şi pentru că avem prieteni comuni am dat peste site-ul lui (linku’ o s-apară mai târziu).

site-ul are momentan doar o poveste. tocmai pentru povestea asta am considerat că trebuie să zic şi eu ceva.

logou’ la programatori

în ţara asta se fac multe lucruri fără rost. la modă e să faci un grup fără rost pe facebook. să ajutăm animalele, să apărăm Roşia Montană, să ne dea farmivilleu’ mai multe găini. mai arunci o petiţie şi poţi fi mândru dacă în câteva zile se strâng sute, mii de like-uri. problema e că totul se opreşte acolo, pe facebook. de ce ? păi e simplu…

oamenii care se asociază cu acţiunea ta dau doar un like. câţiva mai scriu ceva. toţi aşteaptă. aşteaptă să facă altcineva demersuri, presiuni pentru atingerea obiectivelor. grupul de reformare rămâne ascuns printre celelalte zeci de grupuri asemănătoare la care odată dădeai join, iar acum dai like.

eu am obiceiu’ să fiu nemulţumit de prea multe lucruri, mai ales de alegerile pe care le fac, dar şi de pasivitatea mea. din când în când, stau şi mă uit la oamenii din jur, încercând să înţeleg de ce unii sunt fericiţi. eu, în locul lor, nu aş fi. cum îşi construieşte un om setul de valori, cum ştie să definească ce contează cel mai mult pentru el ?

eu n-am habar.

sticla de miranda

la mare, pe terase sau pe plajă, unii poate au văzut, alţii auzit, ceilalţi mirosit sau gustat noua băutură, pe numele ei de fată, miranda. singurul lucru care se ştie până acum despre miranda este că e bună. era nevoie de câteva detalii suplimentare şi răspunsuri la unele întrebări.

după ce treci de treizeci

30 de ani si habar n-am ce vreau de la viata mea, cu cateva mici exceptii

La 15 ani cel mai tare lucru mi se parea sa fii in clasa a 11-a. Puteai sa-ti iei carnet de sofer, erai indeajuns de mare incat sa nu te ascunzi prin liceu de frica altora mai mari, si nici nu aveai stresuri cu bacul sau cu admiterea la facultate.

La 18, eram si a 11-a, am luat si carnetul, si nu mi se parea ca lucrurile sunt cu mult mai faine decat cand eram in a 9-a. Dar deja mi se parea ca mersul la facultate este o chestie mult prea misto, si abia asteptam sa se intample. Plecai de acasa, stateai singur, erai o pushlama fara sa trebuiasca sa ii spui lu’ mama ca vii la 2-3 acasa, sau sa-l trimita pe tata sa te ia de la discoteca.

Si asa mai departe… Intotdeauna aveam senzatia, si cu siguranta toti avem cam aceeasi perspectiva, ca oamenii sunt semnificativ diferiti daca au cativa ani in plus. Evident, realitatea e usor diferita. Eu de exemplu nu ma simt cu mult diferit fata de acum 5 ani de exemplu… Si as fi bagat mana-n foc ca ar fi trebuit sa fie cu totul alta situatia

Ce s-o mai lungim, aveam cateva chestii pe care le-am pus pe hartie pentru valoarea de 30…

reclamă la farmville

eu vreau să cred că oamenii, în esenţă, au creier.
adică, fiecare are voie să aibă o pasiune stupidă, potrivită mai degrabă pentru copii de la grădiniţă sau pentru alte mapamonduri. dar nu trebuie să dureze mai mult de câteva luni. asta cu indulgenţă.