jjgonzales

am plecat la masa (cu masina) impreuna cu unii dintre colegii de munca la la cătălin, unde e mancare multa, buna si convenabila ca pret. dar nici nu stiam noi ce ne-asteapta pe drumul de intoarcere.
totul in 10 minute…
prima noastra intalnire a fost cu un sofer care a iesit la agatat nu gagici, ci alte masini. ca sa-i creasca sansele de reusita si-a lasat roata de rezerva sa atarne pe o bara in spatele masinii.
fiind incepator n-am filmat corespunzator si a fost nevoie de o post-editare pentru a roti imaginea cu 90 de grade. se pare ca am rotit si sunetu’, ca nu mai e.

azi e ziua mea. nimic altceva decat inca un pas spre moarte. mie nu-mi place cand e ziua mea pentru ca, involuntar, trec in retrospectiva ceea ce (mi) s-a intamplat timp de un an. acelasi lucru il fac si de revelion. singura diferenta e ca de revelion am bani si nu platesc doar eu bautura. de ziua mea, aproape niciodata nu am. nici anul asta nu face o exceptie.
si toti se-asteapta sa ii scot la o bere, sa bem, sa radem, sa povestim lucruri. berea o bem oricum, dar prefer sa beau de ziua altuia. cel mai mult imi place sa beau fara vreun motiv special. cele mai ca lumea seri cu bere sunt alea care nu anuntau nimic la inceputul lor. niciodata cand ai asteptari ceea ce se intampla nu se ridica la nivelul lor. daca totusi se-ntampla, inseamna ca ai asteptari foarte mici. dar asteptarile mici nu sunt de fapt asteptari.

noi avem dorul lui Eminescu. americanii au marshmallow. si nu e nici jeleu, nici bezea gumata sau moale. e marshmallow.
si tocmai aceasta delicatesa dulce ii poate ajuta pe americani sa-si dea seama daca o sa aiba sau nu succes in viata. in anii ’60, niste baieti de la stanford au initiat un experiment in randul copiiilor. fiecare pusti caruia ii placeau marshmallow-urile a fost dus intr-o camera si asezat pe un scaun, in fata unei mese. pe masa, o farfurie cu un marshmallow. moderatorul experimentului ii spune copilului ca poate sa manance marshmallow-ul din fata lui SAU poate sa astepte pret de cateva minute, pana cand se intoarce moderatorul, si va primi inca un marshmallow.

colega mea draga de munca, iulia, are biroul aproape de geam. mai sunt momente in care ii place sa priveasca oamenii de la birourile din cladirea de vizavi (de fapt nu e vizavi; e aceeasi cladire, doar ca are mai multe laturi).
tot ea mi-a zis de un scurt-metraj, Love without talking, regizat de australianul Patrick Hugues. titlul original al filmului era Signs, dar pentru ca participa la un festival, dragostea fara vorbe da mai bine.
in cele 12 minute si 12 secunde e vorba de un tip dintr-o cladire de birouri si o tipa din cladirea de vizavi. tipu’ e foarte sictirit de ce se intampla la birou. nu-i place nimic.

daca citesti titlul postului, te uiti la poza si nu intelegi nimic, inseamna ca trebuie sa citesti mai departe.

nu pot sa-mi imaginez ce e mai frustrant decat situatia in care dai tot ce poti si nu obtii ceea ce vrei. pentru mine e un esec demoralizator, dupa care am nevoie de cel putin o saptamana sa-mi recapat increderea in mine si sa-mi stabilesc urmatorul ‘esec’.
problema credeam ca se rezuma doar la ‘in ultima vreme’. dar daca ma uit si mai mult in trecut observ ca, de fapt, nu e nimic nou. e aceeasi poveste, ciclica, care se termina printr-un sut zdravan in cur. e vorba aia, “orice sut in fund e un pas inainte”. nu si daca te trezesti cu fata la perete si nu mai ai in care ‘inainte’ s-o iei.
m-am gandit sa fac un inventar al succeselor mele, individuale, cand am facut un lucru bine de tot, cand am fost cel mai bun. si sunt doar 2 dati in care am fost primul. in continuare, locurile pe care stiu ca le-am ocupat, in ordine cronologica. in celelalte ocazii, undeva prin multime.

in fiecare joi ma suna un amic care ma-ntreaba ce fac ziua urmatoare si daca nu bagam un expirat. lui ii place extrem de mult acolo pentru ca toate pustoaicele ii cad in plasa dupa o replica oarecare, dar spontana si de cele mai multe ori potrivita.
vinerea trecuta a trebuit sa trecem si p’acolo. dupa un periplu cu un metrou care a mers cu o viteza de o statie la 30 de minute, ne-am intalnit cu alti 2 prieteni, printre care si chiritza.
am ajuns in expirat. ne-am luat niste beri si am jucat si un foosball, la care am luat-o pe coaja ca de obicei. niciodata nu am jucat perfect treaz, nu ca ar fi contat vreun pic, dar vreau sa precizez acest fapt.
prin multimea de dom’soare se regasea si o bruneta cu parul lung, buna rau. avea niste pantalonasi scurti de blugi, un top alb fara umeri, fara bretele (ca nu stiu cum sa zic altfel. ca tipa din imagine), si, desi era inaltuta, avea in picioare niste senile aka sandale cu talpa ortopedica.

cand eram mic aveam acasa cartea Motanul incaltat de Charles Perrault. o aveam si in engleza. aia in romana avea coperta galbena, cealalta era rosie. si-mi placea sa lecturez in acelasi timp din ambele, incercand sa invat si engleza. ceva, ceva, tot am invatat.

cand eram mai mare am tot intalnit situatii in care as fi vrut sa imortalizez ceva ce-am vazut. pe scurt, sa fac o poza. eu nu fac parte din randul celor cu telefoane dotate cu nshpe megapixeli, mp3 player. dar tare mi-as fi dorit ca in momentele alea sa am si eu posibilitatea sa fac o poza sau un filmulet.

ieri, cand am deschis usa liftului, cele doua amintiri aveau sa se contopeasca intr-una noua. in coltul liftului era chiar un motan, incaltat, neviu. era o papusa. un motan alb cu doua cioturi in loc de maini/labute, lovit peste fata, prafuit, cu mustatile incolacite, ochii bulbucati. era ori un motan zombie, ori unu’ drogat rau care nu a mai reusit sa ajunga pana in casa si a picat lat, in lift.