jjgonzales

cu acta pe gură

acta, sopa sau pipa? tu ce alegi? niciuna nu e bună. am văzut cu toţii pe facebook, pe blog-uri cu trafic, în ediţiile online ale cotidianelor naţionale. nu putem să-i lăsăm p’ăia cu corporaţii şi politicieni care nu ne reprezintă să ne zică ce avem voie şi ce nu să facem pe internetu’ nostru! mama lor…
te superi şi semnezi o petiţie online, că doar ăsta e teatrul de război, dai un attend la un event că semnezi petiţia şi adormi liniştit. activismul de fotoliu e la putere!

eu zic că acta nu e chiar atât de rea. sau mai bine, de fapt zic că acta ar fi benefică pentru omenire.

adică şi tu

chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

în ultima vreme e din ce în ce mai greu să găseşti un film bun la care să te uiţi. de cele mai multe ai un pic de speranţă când sinopsisul de pe imdb pare interesant. e unu’ care intră în visele tale şi te manipulează sau moneda de schimb în viitor o să fie timpul. ai argumente să te uiţi, dar după ce-l vezi ai motive să regreţi.

ceea ce distruge un film cu potenţial e povestea. dacă nu ştii să o expui cum trebuie, răsuflă. ideea e mişto, începutul e captivant, da’ dup’aia? dacă vorbim în continuare de filme, producătorul o salvează cu 3D-uri şi cgi. o oră şi ceva, uneori chiar două, e un pic cam mult de pierdut.

el grande comandante e de căcat. el grande comandante e un club nasol. el grande comandante nu merită să fie nici măcar ultima alegere. el grande comandante merită să moară. el grande comandante e infect. el grande comandante o suge. el grande comandante e un rahat. unde să ieşi? sigur NU în el grande comandante.
asta a fost munca dedicată seo. să caute lumea pe google şi să dea de postu’ ăsta. în final, să nu mai calce pe-acolo! niciodată!

ca să fie evident de ce, zic pe scurt o poveste. patru indivizi se pregăteau să plece. unul dintre ei, mai băut, mai întreba de vorbă o domniţă sau alta fără să depăşească vreo normă a bunului simţ sau altceva. interacţiune de maxim 10-15 secunde. direcţia era clară, să se plece acasă. doi dintre ei, printre care şi ăla încă dornic de conversaţie, erau pe scările care duceau afară. ceilalţi doi, un pic mai în spate. pe scări coboară cei 2-3 bodyguarzi. trec pe lângă primii doi şi se opresc la cei din urmă. cu ajutorul clienţilor fideli de la ora 6 dimineaţa încep să le care pumni şi picioare, şi ce mai considerau ei de cuviinţă. punct.

inspiraţie şi fum de ţigară

ca să joci biliard nu ai nevoie de prea multe. cred că e suficient să ai bani şi răbdare până se eliberează o masă. ca să ajungi să te pricepi la biliard ai nevoie de mult antrenament. nu prea se poate vorbi de talent nativ decât dacă mintea poate să-ţi traseze nişte linii imaginare pentru fiecare bilă în urma ciocnirilor elastice, cum era la unele jocuri de biliard pe computer când voiai să trişezi un pic. în rest, trebuie să joci. cu cât mai mult, cu atât mai bine.

dintre prietenii mei, ăia care se pricep cât de cât la biliard au jucat mult în liceu. mai ales în timpul orelor. pentru ei a fost foarte important că aveau nişte profesori care îi vânau la fiecare oră. decât să ia un 2, mai bine dispăreau până la braserie (acolo erau mesele mai bune) şi jucau. cu cât chiuleai mai mult, cu atât deveneai mai bun la biliard. eu, care o făceam mai rar, luam bătaie din ce în ce mai des de la ăştia.

politician – © niccolò caranti

vorbeam mai de mult cu un prieten despre şansele ca un tânăr politician, onest şi pus pe fapte mari, să intre în politică şi să pună în aplicare tot ceea ce gândeşte. şi porneam de la un exemplu banal; unu’ ca mine. încercam să punem pe o foaie imaginară de hârtie ceea ce ar trebui să fac eu sau unu’ ca mine ca să ajungă în postura în care ideile lui să prindă viaţă.

am exclus din start posibilitatea ca tânărul ăsta să poată să mişte de unul singur mase de oameni dintr-o dată şi să fie ales preşedinte. dar de ce nu ar fi ales consilier local, primar, deputat sau senator? că poate face ceva la el în cartier sau în oraş şi oamenii îl votează! şi dacă-l votează, ce? ce poate să facă o funcţie în faţa unei maşinării unse cu relaţii care dictează fiecare decizie şi unde se duc banii? că fără bani, degeaba!

am suficient de mulţi prieteni pe facebook ca să am şi suficient de mulţi prieteni proşti pe facebook. dacă aveţi motive să vă simţiţi vizaţi şi nu vreţi să vă supăraţi pe mine, mai bine vă opriţi aici!

când vine vorba de wikileaks, majoritatea îi dau dreptate lui Assange. că în spate o fi vorba doar de o manipulare şi că fiecare vrea să scuipe rahat despre cine nu-i place, e altceva! că Assange poate să folosească toate materialele astea să facă şi el bun, dacă ar avea chef, nu ştim. noi ştim doar filmuleţe şi documente controversate.

decât să stea ascunse în sertare şi pe servere la care n-ai fi avut în mod normal acces, mai bine aşa. cât de autentice sunt? cu atât mai mult cu cât Assange şi wikileaks câştigă credibilitate în rândul lumii mai ales prin beţele-n roate care i se pun.

prima oară a fost, cred, în clasa a 4-a. până atunci nu prea mă interesau atât de mult gagicile. ştiam că mă unele mă plac, că unele erau mai mişto, dar niciuna nu mă facea să mă simt altfel. o chema Anca, era colegă de clasă şi brusc a devenit mişto. printr-a treia, ea mă plăcea pe mine! acum, când voiam şi eu, pusese ochii pe unu’ de-a 5-a, dă-l în fapt!

mutat într-un context absolut nou, nu prea ştiam cum să procedez. rezultatul a fost unul dezamăgitor pentru mine. cu o minte de om mare, mi-am zis că nu a fost să fie, dar măcar să învăţ din greşeli. aşa s-a conturat ceea ce ulterior aveam să-nvăţ din filme că se numeşte fereastra de oportunitate. fereastra asta apare când femeia te vrea. dacă nu o vrei şi tu tot atunci, e de muncă!

în viaţa fiecărui chiriaş vine o zi când, ducându-se la ghena de pe etaj cu un sac sau doi de gunoi, să găsească o yală montată la uşa care înainte avea cel mult un zăvor. la mine, ghena e pe un balcon care dă în casa scării. şi ajungi să te uiţi prin geam cu jind la o ghenă care îţi lipseşte atât de mult!

noroc cu un puşti care stă lângă mine şi ai mei (am mai mulţi colegi de apartament). ne zice că nici ai lui nu ştiu ce e cu yala şi ne dă numărul administratorului de… bloc, cred. sună unu’ şi nu află nimic despre yală. puştiu’ e tare. are dubluri la albumele de la mega şi e dispus să facă schimb.