acta, sopa sau pipa? tu ce alegi? niciuna nu e bună. am văzut cu toţii pe facebook, pe blog-uri cu trafic, în ediţiile online ale cotidianelor naţionale. nu putem să-i lăsăm p’ăia cu corporaţii şi politicieni care nu ne reprezintă să ne zică ce avem voie şi ce nu să facem pe internetu’ nostru! mama lor…
te superi şi semnezi o petiţie online, că doar ăsta e teatrul de război, dai un attend la un event că semnezi petiţia şi adormi liniştit. activismul de fotoliu e la putere!

eu zic că acta nu e chiar atât de rea. sau mai bine, de fapt zic că acta ar fi benefică pentru omenire.

dacă nu mai ce să faci pe net, poate ai deschide o carte. poate ai semna cu pixu’ o petiţie să deschidă poliu’ biblioteaca aia pe care o finalizează de vreo 8-10 ani. ai sta de vorbă cu oamenii când ieşi în oraş, nu cu ochii în smartphone. ai vizita librării, ai cunoaşte oameni noi. ai învăţa lucruri la care nu te-ai fi gândit. te-ai plimba mai des cu bicicleta sau ai face mai mult sport.

de fapt, ce face omu’ pe net? se loghează pe facebook. se hlizeşte la câteva filmuleţe cu pisici, dă un like, citeşte câteva citate profunde scrise colorat cu un font ales, bagă un ceva gen farmville, mai dă un like, scrie un comment cu maiii mulţi “i” decât trebuie, primeşte un like la comment. caută pe google sex cu virgine sau referat la geografie. se uită pe vplay la seriale americane. zăvoranca i-a dat follow pe twitter lu’ pepe. încă un like. ce mişto e pisica aia!

internetu’ e consum de proastă calitate. acta ar face loc celor 99,99% site-uri care acum sunt obscure pentru majoritatea. nu le-ar citi nimeni şi şi-ar găsi altă ocupaţie. calculatorul nu va mai fi social. am fi mai trişti fără pisici, dar am fi mai oameni.

să ne uităm în viitor cu ajutorul cântecului de mai jos. de fapt asta o să ne doară cel mai mult.

chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

şi după ce mai ia o gură de bere, poate ca să-şi facă şi un pic curaj, spune că are o problemă cu felul în care ele, unele, se exprimă în scris. explicaţiile de la masă nu întârzie să apară. că aşa se vorbeşte dintotdeauna pe net, cu k, sh, tz, pt sau ptr, cu a fost amazing. toate astea în limba română.

luis-fernando mărturiseşte că e vorba de altceva. e vorba de gramatică. de felul în care unele conjugă diferite verbe, la diferite moduri şi forme. toată lumea râde. el continuă la fel de serios, precizând că atunci când o tipă tastează greşit un verb comun, pur şi simplu îşi pierde interesul faţă de ea. explozie de râsete. oamenii se-neacă, berea se varsă pe haine, se dau pumni în masă. nimeni nu e în stare să-şi revină.

luis-fernando aşteaptă. lumea se linişteşte şi cere explicaţii. aşa că dă nişte exemple. dacă o tipă îi scrie nu fii supărat, de ce a-i plecat sau puneţi o dorinţă, atracţia faţă de tipa aia dispare aproape instantaneu. urmează glume. apoi poante şi miştouri.

se încearcă şi o discuţie obiectivă. ce contează dacă nu ştie să scrie corect atâta timp cât e bună în pat? poate e un avantaj că e mai prostuţă; o păcăleşti mai uşor. dar de ce ar conta atât de mult treaba asta? nu e ca şi când o iei de nevastă! ştim că noi, ca specie, apreciem în subconştient simetria feţei. e o dovadă că acel exemplar e sănătos şi merită să se reproducă. preferabil să-l ajutăm şi noi. trebuie să existe şi alte reacţii similare, dar cu efect advers, pe care poate le şi conştientizăm. de ce n-ar fi exprimarea incorectă unul dintre ele?

şi totuşi, de ce luis-fernando se comportă aşa? ce anume i s-a întâmplat când era mic? dacă tot nu-i convine, de ce nu le corectează? de ce nu le învaţă cum e corect? luis-fernando spune că e prea târziu, că şi-a pierdut interesul din momentul în care a văzut greşeala. atunci de ce mai continuă să vorbească cu ele? pentru că nu le mai vrea în felu’ ăla de dinainte, dar poate să comunice în continuare cu ele. preferabil nu în scris.
unul câte unul recunosc că şi ei au observat greşeli de genul ăsta din când în când, dar au ales să le ignore.

dar ele or şti că nu scriu corect? şi apoi urmează apogeul discuţiei. după cele nenumărate beri, se ridică o întrebare? dacă ea, când tu scrii corect, are aceeaşi reacţie ca tine când vezi că ea scrie nu fii? nu a ştiut nimeni să încline balanţa în vreo parte. s-a dat vina pe profesori şi pe sistemul de învăţământ românesc. ei sunt motivul pentru care relaţiile se destramă înainte să existe. a fost semnul că berile au fost prea multe şi trebuia să se plece acasă.

dar întrebarea rămâne…

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. prieteni sau duşmani ?
3. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

în ultima vreme e din ce în ce mai greu să găseşti un film bun la care să te uiţi. de cele mai multe ai un pic de speranţă când sinopsisul de pe imdb pare interesant. e unu’ care intră în visele tale şi te manipulează sau moneda de schimb în viitor o să fie timpul. ai argumente să te uiţi, dar după ce-l vezi ai motive să regreţi.

ceea ce distruge un film cu potenţial e povestea. dacă nu ştii să o expui cum trebuie, răsuflă. ideea e mişto, începutul e captivant, da’ dup’aia? dacă vorbim în continuare de filme, producătorul o salvează cu 3D-uri şi cgi. o oră şi ceva, uneori chiar două, e un pic cam mult de pierdut.

tocmai d’asta vă ofer 10 minute in cap de poveste. o poveste spusă interesant, o poveste cu o idee mişto, una care e şi reală. ca să fie clar, nu e film. e doar o poveste relatată de un tip în cadrul unor sesiuni de povestit la themoth.org. dacă nu ştiţi deja, themoth.org e un grup dedicat artei şi meşteşugului de a povesti. ideea a plecat de la întâmplările pe care le spui prietenilor la o bere, care pot fi destul de interesante şi pentru alţi oameni. e un fel de ted.com, dar dedicat oamenilor oarecare şi oricărui fel de întâmplare.

mai jos e povestea unui israelian, Moran Cerf pe numele lui. nu e nevoie de sinopsis. doar daţi play!

el grande comandante e de căcat. el grande comandante e un club nasol. el grande comandante nu merită să fie nici măcar ultima alegere. el grande comandante merită să moară. el grande comandante e infect. el grande comandante o suge. el grande comandante e un rahat. unde să ieşi? sigur NU în el grande comandante.
asta a fost munca dedicată seo. să caute lumea pe google şi să dea de postu’ ăsta. în final, să nu mai calce pe-acolo! niciodată!

ca să fie evident de ce, zic pe scurt o poveste. patru indivizi se pregăteau să plece. unul dintre ei, mai băut, mai întreba de vorbă o domniţă sau alta fără să depăşească vreo normă a bunului simţ sau altceva. interacţiune de maxim 10-15 secunde. direcţia era clară, să se plece acasă. doi dintre ei, printre care şi ăla încă dornic de conversaţie, erau pe scările care duceau afară. ceilalţi doi, un pic mai în spate. pe scări coboară cei 2-3 bodyguarzi. trec pe lângă primii doi şi se opresc la cei din urmă. cu ajutorul clienţilor fideli de la ora 6 dimineaţa încep să le care pumni şi picioare, şi ce mai considerau ei de cuviinţă. punct.

cei patru ies afară, doi dintre ei un pic şifonaţi. se sună la poliţie. vine mai întâi un echipaj de la pompieri şi-l iau pe unu’ dintre ei să-l ducă la floreasca. ceilalţi trei rămân cu poliţia. un agent şi o agentă. domnul poliţist intră în bodegă şi se salută respectuos cu un alt domn cu o codiţă prinsă la spate, reprezentant al clubului. prieteni vechi, pesemne. domnul cu codiţa spune că bodyguaryii au plecat acasă la ora 3. evident, toţi dispăruseră între timp, dar nu pe uşa din faţă. unul dintre cei trei dă o tură prin bodegă, în speranţa c-o să-l găsească pe unul dintre ei. ghinion! ca în filmele de spionaj, o ascunzătoare/ieşire secretă i-a făcut nevăzuţi p’ăia.

scenariul e destul de clasic. pe la orele târzii ale dimineţii, acei bodyguarzi pompaţi cu testosteron simt nevoia să arunce câţiva pumni. eu, personal, mai cunosc câţiva. şi ăştia pe care-i ştiu sunt oameni cât se poate de ok. dar specimenele din el grande comandante (n.r. un club de căcat) nu sunt aşa. sunt retarzi cu muşchi sau burtă. şi-atât!
deci, dacă vrei vreodată să participi la un fight club pentru amatori vs bodyguarzi, ştii unde să te duci.

am destul de mulţi prieteni care merg(eau) în el grande comandante. bă, nu mai mergeţi! sunt o grămadă de alte locuri, majoritatea mult mai mişto, în care poţi să bei şi să dansezi şi ce mai vrei tu.

niciodată nu am vrut sau cerut ca lumea să shăruiască post-uri scrise de mine. de data asta vreau şi vă rog să puneţi pe facebook şi pe orice alt cont pe care-l aveţi acest post mic, să vadă cât mai mulţi ce se poate întâmpla dacă băieţii bodyguarzi nu au mai bătut de ceva vreme.

şi dacă vi se pare că ăia patru au căutat-o cu lumânarea, mai zic un mic detaliu. un alt băutor de alcool iese din aceeaşi bodegă infectă şi explică situaţia, ca să liniştească spiritele. cu vorbe alese, el spune că asta e România!, adică e ok să îţi iei bătaie din când în când doar pentru că au unii poftă.

pentru mine e simplu: nu mai calc NICIODATĂ în el grande comandante! sfatul meu preţios e să nu o mai faceţi nici voi. mai mult decât atât, nici prietenii voştri. să ajungă ăia să se bată între ei!

ca să joci biliard nu ai nevoie de prea multe. cred că e suficient să ai bani şi răbdare până se eliberează o masă. ca să ajungi să te pricepi la biliard ai nevoie de mult antrenament. nu prea se poate vorbi de talent nativ decât dacă mintea poate să-ţi traseze nişte linii imaginare pentru fiecare bilă în urma ciocnirilor elastice, cum era la unele jocuri de biliard pe computer când voiai să trişezi un pic. în rest, trebuie să joci. cu cât mai mult, cu atât mai bine.

dintre prietenii mei, ăia care se pricep cât de cât la biliard au jucat mult în liceu. mai ales în timpul orelor. pentru ei a fost foarte important că aveau nişte profesori care îi vânau la fiecare oră. decât să ia un 2, mai bine dispăreau până la braserie (acolo erau mesele mai bune) şi jucau. cu cât chiuleai mai mult, cu atât deveneai mai bun la biliard. eu, care o făceam mai rar, luam bătaie din ce în ce mai des de la ăştia.

cu timpul am ajuns să evit să mai joc cu ei pentru că nu mai avea farmec. singurele dăţi când o mai făceam, era vorba de un pariu. odată mi s-au dat 8 meciuri în faţă până la 10. eu eram considerat mult prea prost că să fiu în stare să iau 2 până când adversaul meu ajungea la 10. dar a fost o noapte magică şi am câştigat chiar primele 2 jocuri . evident, ulterior am evitat pe cât posibil să acord revanşa.

da’ timpul a mai trecut, ăla pe care l-am bătut în seara aia şi-a luat un tac. apoi încă unul, mult mai performant şi mai scump. a început să bată chiulangii din ce în ce mai buni. merge la turnee şi se-ntâmplă şi să câştige. dacă de multe ori taxa de participare se rezumă doar la bani, la turneul ăsta trebuie un post pe un blog. fiind oarecum considerat un bloger, că aşa scrie pe afiş, scriu postu’ ăsta şi el are ocazia să mai bată pe careva.

dacă vreţi să vedeţi un duel al chiulangiilor care au blog-uri sau prieteni cu blog, daţi o fugă funland şi fumaţi mult. în fum de ţigară au învăţat să joace. doar aşa o să fiţi siguri că sunt condiţiile ideale de un biliard ca pe vremuri.

vorbeam mai de mult cu un prieten despre şansele ca un tânăr politician, onest şi pus pe fapte mari, să intre în politică şi să pună în aplicare tot ceea ce gândeşte. şi porneam de la un exemplu banal; unu’ ca mine. încercam să punem pe o foaie imaginară de hârtie ceea ce ar trebui să fac eu sau unu’ ca mine ca să ajungă în postura în care ideile lui să prindă viaţă.

am exclus din start posibilitatea ca tânărul ăsta să poată să mişte de unul singur mase de oameni dintr-o dată şi să fie ales preşedinte. dar de ce nu ar fi ales consilier local, primar, deputat sau senator? că poate face ceva la el în cartier sau în oraş şi oamenii îl votează! şi dacă-l votează, ce? ce poate să facă o funcţie în faţa unei maşinării unse cu relaţii care dictează fiecare decizie şi unde se duc banii? că fără bani, degeaba!

tre’ să facă, am gândit noi, compromisuri. dacă vrei să faci ceva bine, trebuie să ai susţinerea unora care vor în schimb nişte avantaje. uşor, uşor, începi să te pătezi pe mâini sau să-ţi crească nasul (ca să aibă o legătură şi cu poza). în sinea ta eşti în continuare omul care încearcă să ajute şi să mişte lucruri. nu concepi că vei devia vreodată de la ideea de bază de la care ai plecat. mintea te minte că atâta timp cât faci lucruri bune, cele rele se compensează şi nu mai contează atât de mult.

şi ajungi şi mai mare! eşti preşedintele senatului. sau director la vreo societate de stat. ca să ajungi acolo, ai dat mâna cu toţi şmecherii, care acum te au la mână. nu poţi să mai faci ceva fără ca ei să-şi dea acordul. aşa că eu propuneam o strategie care se bazează pe finalitatea asta. toate aranjamentele şi spăgile pe care le-ai dat, le contorizezi. te au ei pe tine la mână, îi ai şi tu pe ei. ajungi să fii prim-ministru şi dai totul în vileag. lumea o să aprecieze onestitatea ta şi o să-l forţeze pe preşedinte să te graţieze prin manifestaţii naţionale .

filozofia asta intră în contradicţie cu ce zicea Simon Cameron despre politicieni. cu cuvintele mele, sună cam aşea: un politican onest e ăla care, odată cumpărat, rămâne cumpărat! şi tocmai asta e problema cu orice teorie pe care ai putea s-o-ncerci ca să ajungi sus. puterea obişnuinţei îţi fundamentează în oase onestitatea de care am zis mai devreme.

dacă singura ta şansă să mânănci o prăjitură e să mesteci rahat pentru prea mult timp, s-ar putea ca la final să nici nu mai vrei prăjtura! e ca-n viaţă: dacă vrei să ajungi undeva, mai întâi trebuie să te adaptezi la mediu şi să gândeşti ca oamenii cu care tre’ să ai de-a face zi de zi. abia mai târziu poţi să demonstrezi lucruri. singura problemă e că probabil te-ai adaptat prea mult ca să mai ţii minte cum erai înainte.

am suficient de mulţi prieteni pe facebook ca să am şi suficient de mulţi prieteni proşti pe facebook. dacă aveţi motive să vă simţiţi vizaţi şi nu vreţi să vă supăraţi pe mine, mai bine vă opriţi aici!

dacă ai ajuns până aici înseamnă că eşti cel puţin curios să vezi ce naiba scriu mai departe. că nu degeaba am ales captura aia, nu!?
povestea e simplă. de aproximativ o lună toată lumea e bombardată cu noua invenţie în materie de promoţii şi câştiguri garantate, gen “Primii 200.000 de participanţi primesc gratuit un iPhone4″ sau “Primii 100.000 primesc un laptop”. seria poate continua. ideea e că tu, dacă eşti fraier, dai un rsvp la event-ul respectiv, scrii pe wall că tu vrei un telefon roz sau bej şi apoi enervezi toţi prietenii din listă. că altfel nu mai câştigi nimic!

pe mine nu mă deranjează că sunt idioţi care nu se-ntreabă de unde are ăia atâţia bani de aruncat, ce naiba urmăreşte de fapt, există iPhone roz?, cum verifică dacă eu am dat invite la toţi prietenii din listă, îmi dau şi husă moca? pe mine mă enervează că am eu prieteni virtuali care, deşi s-or întreba (dar nu cred), insistă să se laude că sunt naivi la toţi oamenii din lista lor de prieteni!

ăştia sunt probabil tot ăia care au rămas cu nostalgia hi5-ului şi te hăituiau cu nşpe aplicaţii care îţi spun cine ţi-a văzut profilul pe facebook. asta e frumos, bă, la facebook, că poţi să stalker-eşti în voie. nu ştie nimeni că salivezi la pozele ei de la mare sau că te uiţi invidios la brelocu’ de bmw uitat peste pachetu’ de ţigări!

totuşi nu vreau să-i uit pe ăia care s-au mişcat mai repede şi acum fac mişto de tipul ăsta de event-uri, creând la rândul lor unele false. de fapt, pleci de la un fake şi-l faci mai fake. din adibas iese abibas. rezultatul, surprinzător, e acelaşi! tot ajungi să enervezi o grămadă de lume. numai că tu o faci la mişto. mai ales după ce au mai fost alţii înainte ta care au făcut acelaşi lucru. e ca şi când unu’ zice un banc şi tu, nerăbdător, vrei să spui şi tu unu’. numai că în loc de bulă, tu zici ştrulă, şi te aştepţi ca lumea să râdă la fel de copios.

în încheiere, să ne amintim un pic de prinţul sechestrat din Nigeria care are nevoie de banii tăi şi de prima formă de enervare în masă din mediul online. rămânem la cea din urmă, că mă refer la mail-urile care te obligau să le retrimiţi la cel puţin 10 prieteni (astea erau măcar cu bun simţ; 10, nu toţi) ca să nu vină năpasta peste tine.
vom vedea cum arată asta transpus din online în offline. şi ca o axiomă de socializare online, dacă ceea ce faci online ar fi de căcat în viaţa reală, cel mai probabil pute şi pe net!

când vine vorba de wikileaks, majoritatea îi dau dreptate lui Assange. că în spate o fi vorba doar de o manipulare şi că fiecare vrea să scuipe rahat despre cine nu-i place, e altceva! că Assange poate să folosească toate materialele astea să facă şi el un ban bun, dacă ar avea chef, nu ştim. noi ştim doar filmuleţe şi documente controversate.

decât să stea ascunse în sertare şi pe servere la care n-ai fi avut în mod normal acces, mai bine aşa. cât de autentice sunt? cu atât mai mult cu cât Assange şi wikileaks câştigă credibilitate în rândul lumii mai ales prin beţele-n roate care li se pun.

normal că poţi să-l cenzurezi şi pe unul care e prea prost şi nu vrei să mai apară la televizor; cum aş face eu cu gigi dacă aş putea. dar în niciun caz nu aş forţa o blocadă bancară împotriva lui.
pentru că visa şi mastercard tot se joacă cu wikileaks şi blochează donaţiile prin serviciile lor. povestea, aici.

nu ştiu de ce wikileaks a ales să facă un spoof cu mastercard şi nu cu visa, dar probabil era mult mai permisiv, mai potrivit şi mai celebru spotul lor.

post-uri similare:

1. Grand Spoof 2010

prima oară a fost, cred, în clasa a 4-a. până atunci nu prea mă interesau atât de mult gagicile. ştiam că mă unele mă plac, că unele erau mai mişto, dar niciuna nu mă facea să mă simt altfel. o chema Anca, era colegă de clasă şi brusc a devenit mişto. printr-a treia, ea mă plăcea pe mine! acum, când voiam şi eu, pusese ochii pe unu’ de-a 5-a, dă-l în fapt!

mutat într-un context absolut nou, nu prea ştiam cum să procedez. rezultatul a fost unul dezamăgitor pentru mine. cu o minte de om mare, mi-am zis că nu a fost să fie, dar măcar să învăţ din greşeli. aşa s-a conturat ceea ce ulterior aveam să-nvăţ din filme că se numeşte fereastra de oportunitate. fereastra asta apare când femeia te vrea. dacă nu o vrei şi tu tot atunci, e de muncă!

ferestrele se-nchid şi singure când bate vântu’ şi se face curent. nasol e chiar şi când fereastra e deschisă, da’ se trage jaluzeaua sau perdeaua. evident, eu am rămas la ferestre. d’asta nu prea m-ajută prea mult nici măcar un principiu din psihosociologie, anume efectul de primaritate. el se referă la faptul că, în orice interacţiune socială între persoane care nu se cunosc, cel mai mult contează primul contact sau, mai pe româneşte, prima impresie. şi prima percepţie se schimbă cel mai greu.

raportat la femei, e vorba de replica de agăţat. studiile arată că vorbele care sunt contextuale (când te legi de ceva ce tocmai s-a întâmplat) sunt cele mai bune. mai sunt şi alea predefinite pentru oameni neinspiraţi, cunoscute sub multe forme: bună pisi, claxonu’ dintr-un bmw, mâna pe fund, nu te doare fundu? că ai căzut din Rai, vii des p’aici?, eu sunt John.

competiţia acerbă a făcut ca nivelul replicelor memorate să crească. una relativ nouă e: ştii cât cântăreşte un urs polar? suficient ca să spargă gheaţa . chiar dacă nu eşti original, măcar o surprinzi cu ceva din colecţia nouă.

pentru ăia cu spirit de observaţie şi cu puţini muşchi, propun o metodă alternativă. eu am testat-o de câteva ori. randamentul e un pic mai bun, dar şi riscul e mai mare, că poate îţi iei una în mufă. deci, scanezi locul şi o alegi pe tipa care e evident stresată şi neinteresată de un tip care încearcă de ceva vreme să se bage în seamă cu ea. te asiguri că el vrea, ea nu vrea, el nu are mulţi prieteni cu el. speculezi un moment de tăcere sau neatenţie. încearcă să nu întrerupi o discuţie, chiar dacă e stupidă. abordeaz-o când el face o pauză să regândească tactica şi plasează-te astfel încât tipa să rămână între voi. ea se va întoarce spre tine mai ales din disperarea de a scăpa de celălalt. şi acum începe greul

pentru că ultima mea prietenă nu mai e şi actuala mea prietenă, puteţi să credeţi că nu mă pricep. şi aşa şi e. tocmai d’asta, dacă nu e prea târziu, putem folosi o strategie detaliată pas cu pas. o infografie te poartă chiar de la momentul abordării până când depăşeşti cu succes. şi pentru că de obicei o dai în bară imediat dup’aia, acum afli şi cum tre’ să procedezi mai departe.

salvează poza! pune-o pe smartphoneu’ tău şi recapituleaz-o data viitoare când urmează să treci la atac!

© humourtouch.com

în viaţa fiecărui chiriaş vine o zi când, ducându-se la ghena de pe etaj cu un sac sau doi de gunoi, să găsească o yală montată la uşa care înainte avea cel mult un zăvor. la mine, ghena e pe un balcon care dă în casa scării. şi ajungi să te uiţi prin geam cu jind la o ghenă care îţi lipseşte atât de mult!

noroc cu un puşti care stă lângă mine şi ai mei (am mai mulţi colegi de apartament). ne zice că nici ai lui nu ştiu ce e cu yala şi ne dă numărul administratorului de… bloc, cred. sună unu’ şi nu află nimic despre yală. puştiu’ e tare. are dubluri la albumele de la mega şi e dispus să facă schimb.

restrângem cercul de suspecţi şi rămâne doar familia de la 57. dar rămâne şi uşa de la ghenă încuiată. noroc că unul dintre noi e genul care nu are nevoie de manual de instrucţiuni să asambleze lucruri şi, în plus, are şi o trusă de scule. demontează clanţa, eu duc gunoiul, el lasă un bilet simplist prin care anunţa doritorul că-şi poate recupera clanţa de la noi.

nu peste mult timp sună cineva la uşă. iese chiritză şi face cunoştiintă cu dom’ profesor universitar şi soţia lui. nepoliticos, chiritză încinge spiritele. dom’ universitar spune cum ne-a filat el şi a descoperit că lăsăm pungile de gunoi lângă ghenă! nasol. mai ales când ghena e înfundată. împreună cu soţia mărturiseşte că urma să ne dea şi nouă o cheie… cândva. până atunci, probabil că trebuia să lăsăm gunoiul la el pe preş.

dom’ universitar pleacă cu tot cu clanţă şi demontează totuşi yala. victorie pentru noi! eu n-am participat activ la această confruntare. nu-mi place să mă cert cu oameni idioţi. dar dacă ştiam că e profesor universitar, atunci aş fi fost mai tentat. şi i-aş fi pus doar trei întrebări:

• unde e el universitar?
• ce face acolo?
• ce credea el că rezolvă dacă pune o yală şi ne dă o cheie?

poate un universitar are o altă viziune sau abordare în cazul problemelor de genul ăsta, şi anume responsabilizarea locatarilor! dacă primeşti o cheie, trebuie să ai grijă de ea. în subconştient, vei avea grijă şi de sacii de gunoi.

în locul lui, eu aş fi ciocănit la uşă şi m-aş fi rugat să nu mai fac ce nu-mi convine mie şi aş explica de ce. abia apoi aş monta o yală. dar nu orice fel de yală, ci una pe care doar un profesor universitar ar fi în stare s-o demonteze.