jjgonzales

acum vreo 2 luni aveam mai multe lucruri. la majoritatea am ales să renunţ. din păcate, timpul e unul dintre ele. în rarele momente când mai găsesc câte-un pic din el, aleg să pierd vremea. dar cu folos! ăsta e şi un fel de avertisment legat de lucrurile care or să apară mai des pe blogu’ ăsta. or să fie mai degrabă în genul de mai jos.

mie-mi place să merg la cinema. şi prefer să nu fie un mall. că e scump şi mai ales că preţurile sunt mari. mie-mi place cum arată cinematograful vechi, cu sunetul de rolă pe fundal şi imaginea un pic neclară. mă piş pe efectele 3D şi avatar-uri. plus că în cinema-ul din mall lumea nu prea vine să se uite la filme. p’ăştia aş vrea să-i văd daţi afară.

n-am mai scris de ceva vreme. mai ales pentru că am fost mai ocupat de vreo lună şi un pic. nu e ceva colosal, da’ azi am aflat ceva mişto şi după câteva beri parcă tastez mai repede. cele mai mişto întrebări la care o să trebuiască să răspunzi sunt alea de la interviuri. ele variază în funcţie de cine stă de partea cealaltă a mesei. oricum, unele rămân magice.

eu, personal, am fost întrebat acum câţiva ani câte benzinării sunt în Bucureşti? n-aveam voie să intru pe net, n-aveam voie să mă uit pe geam. trebuia să răspund stând pe scaun. şi am zis 173. persoana de vizavi a contestat. am rugat-o să demonstreze că nu e ca mine. ulterior am înţeles că era vorba de vestitele întrebări promovate de google să vadă capacitatea de analiză a omului. am răspuns până la urmă şi m-au angajat.

mai sunt 12 zile până la deadline-ul concursului! două dintre pozele participante au luat un avans considerabil şi e posibil să se fi desprins în câştigătoare. dar 80 şi ceva de like-uri nu mă sperie pe mine! eu vrea să-mi câştig geanta de laptop înapoi.

pentru cei care contestă participarea mea la propriu-mi concurs, regulamentul nu interzice asta . şi ca să aveţi şi voi ceva de câştigat din toată afacerea asta, după ce îmi voi înmâna premiul o să fac un mic experiment. cred că social ar fi cea mai bună caracterizare.

fetele nu or să înţeleagă nimic din postu’ ăsta. ele or să-l condamne şi o să zică că-s idiot şi că promovez violenţa. eu zic că promovez sângele-n… vine şi dreptatea în lume.
titlul cu tatuajul lui chuck norris e pe jumătate inventat. partea reală se regăşeşte pe bicepsul stâng. e un puşti de 15 ani, mai grăsuţ de felu’ lui, din Australia. Casey Heynes.

pentru că a fost dintotdeauna gras, a devenit ţinta tuturor copchiilor idioţi care simţeau nevoia să facă mişto de alţii. când toţi îţi dau una după ceafă, îţi zic grăsane şi te mai şi leagă cu banda adezivă de un stâlp, e greu să iei atitudine. asta până când totul se strânge picătură cu picătură şi, la fel ca un vulcan, furia acumulată dă pe-afară.

azi am ieşit la o ţigară în curtea interioară a clădirii unde lucrez. pe o bancă stăta singurel un telefon. era un Samsung roz cu slide. în plus avea şi un şnuruleţ de la un mărţişor. wallpaper era poza unei tipe. creaţă, un pic roşcată. mă uit la ultimele numere apelate.

porţii uriaşe

nu degeaba am pus poza asta imensă. comparativ cu pozele pe care le bag de obicei într-un post, asta e uriaşă. la fel cum e şi porţia de mâncare pe care o găseşti la La Cătălin. La Cătălin e un restaurant ascuns pe o străduţă. nu arată deloc grozav în interior. nici afară pe terasă nu pare cine ştie ce. dar ceea ce e mişto de tot e că are porţii uriaşe de mâncare.

când ajungi prima oară acolo şi un cunoscător îţi spune că ar fi bine să comanzi doar juma’ de porţie, crezi că face mişto de gurmandul din tine. de ceva vreme tot l-am amăgit pe chiritză cu porţiile uriaşe de la La Cătălin şi el simţea nevoia să demonstreze că nicio mâncare nu e prea multă atunci când lui îi e foame. şi ce dacă o porţie e imensă? el poate să mănânce două!

bricheta nefumătorilor

salut! sunt gonzales şi sunt fumător. de-aici problema mea. fumez de la vreo 17 ani. şi nu orice, ci kent de doctor. când m-am apucat, raportul cantitate-preţ era convenabil; pentru cei care nu ştiu e vorba de kent lung. pasul normal pe care orice fumător îl face după ce-şi alege brandu’ de ţigări e să facă rost şi de o brichetă. cât mai custom, cu atât mai bine!

eu am avut noroc şi am primit-o cadou. de-atunci nu m-am mai despărţit de ea. e un zippo care are şi un mesaj gravat, care-mi oferă şi un pretext să intru în vorbă cu o gagică care-mi cere un foc. tocmai de acest lucru am fost privat când m-am întors şi eu de prin ţări străine. mai exact la controlul de securitate de pe aeroportul din Frankfurt. mama lor de nemţi!

când ţi-o furi

lucrurile serioase nu mai pot fi amuzante. devine din ce în ce mai clar că nu mai poţi să faci haz de necaz aşa cum era odată, deşi asta ne definea cândva pe noi, românii. bancurile devin proaste pentru că “nu ai cum să spui aşa ceva“! nici măcar în glumă!

ştie careva bancu’ cu Bulă care era internat într-un spital de handicapaţi? cică mai mulţi pacienţi sunt puşi să aplaude. cei care reuşesc vor primi o îngheţată. evident, primii doi nu reuşesc. vine rândul lui Bulă şi ăsta reuşeşte. fericit, primeşte îngheţata. aici e importantul jocul de scenă al povestitorului: Bulă duce îngheţata spre gură, numai că rateaza ţinta şi şi-o lipeşte de frunte.

la mine a început când mi-a făcut tata rost de un modem de 56k şi l-am instalat pe magicul meu 386 cu Windows 95. să văd pagina de yahoo cum se încarcă la mine acasă a fost, vorba reclamei, de nepreţuit. la zece fără ceva, seara, mama nu mai vorbea la telefon şi eu apăsam întruna pe redial să prind loc. downloadam mp3-uri de pe kazaa cu câţiva kilo, dar în final am strâns îndeajuns pentru un cd întreg. în timp ce muzica se downloada, eu pierdeam vremea pe mIRC. pentru că eram printre puţinii care aveau net acasă, eram oarecum obligat să vorbesc cu străini. eu preferam străine.

am migrat repede de la asl/pls şi u1 către abordări proprii şi eficiente. arta conversaţiei pe mIRC devenise fără necunoscute pentru mine. în plus, tastam şi din ce în ce mai repede, chiar fără să mă uit la taste.