jjgonzales

prima oară a fost, cred, în clasa a 4-a. până atunci nu prea mă interesau atât de mult gagicile. ştiam că mă unele mă plac, că unele erau mai mişto, dar niciuna nu mă facea să mă simt altfel. o chema Anca, era colegă de clasă şi brusc a devenit mişto. printr-a treia, ea mă plăcea pe mine! acum, când voiam şi eu, pusese ochii pe unu’ de-a 5-a, dă-l în fapt!

mutat într-un context absolut nou, nu prea ştiam cum să procedez. rezultatul a fost unul dezamăgitor pentru mine. cu o minte de om mare, mi-am zis că nu a fost să fie, dar măcar să învăţ din greşeli. aşa s-a conturat ceea ce ulterior aveam să-nvăţ din filme că se numeşte fereastra de oportunitate. fereastra asta apare când femeia te vrea. dacă nu o vrei şi tu tot atunci, e de muncă!

în viaţa fiecărui chiriaş vine o zi când, ducându-se la ghena de pe etaj cu un sac sau doi de gunoi, să găsească o yală montată la uşa care înainte avea cel mult un zăvor. la mine, ghena e pe un balcon care dă în casa scării. şi ajungi să te uiţi prin geam cu jind la o ghenă care îţi lipseşte atât de mult!

noroc cu un puşti care stă lângă mine şi ai mei (am mai mulţi colegi de apartament). ne zice că nici ai lui nu ştiu ce e cu yala şi ne dă numărul administratorului de… bloc, cred. sună unu’ şi nu află nimic despre yală. puştiu’ e tare. are dubluri la albumele de la mega şi e dispus să facă schimb.

n-am mai scris de ceva vreme. mai ales pentru că am fost mai ocupat de vreo lună şi un pic. nu e ceva colosal, da’ azi am aflat ceva mişto şi după câteva beri parcă tastez mai repede. cele mai mişto întrebări la care o să trebuiască să răspunzi sunt alea de la interviuri. ele variază în funcţie de cine stă de partea cealaltă a mesei. oricum, unele rămân magice.

eu, personal, am fost întrebat acum câţiva ani câte benzinării sunt în Bucureşti? n-aveam voie să intru pe net, n-aveam voie să mă uit pe geam. trebuia să răspund stând pe scaun. şi am zis 173. persoana de vizavi a contestat. am rugat-o să demonstreze că nu e ca mine. ulterior am înţeles că era vorba de vestitele întrebări promovate de google să vadă capacitatea de analiză a omului. am răspuns până la urmă şi m-au angajat.

dacă până acum te enervai de fiecare dată când scriam ceva pe blog şi simţeam eu nevoia să anunţ asta şi pe facebook, ei bine, acum ai o şansă unică! tot ceea ce trebuie să faci e să nu dai like la noua pagină de facebook a elefantului. adică să nu dai like la jjgonzales.ro. la fel de important e să nu dai like nici prin plugin-ul ăla social care apare pe coloana a doua, imediat sub norul cu tag-uri.

azi am ieşit la o ţigară în curtea interioară a clădirii unde lucrez. pe o bancă stăta singurel un telefon. era un Samsung roz cu slide. în plus avea şi un şnuruleţ de la un mărţişor. wallpaper era poza unei tipe. creaţă, un pic roşcată. mă uit la ultimele numere apelate.

truc de magie

cei mai mulţi oameni dispar pe scenă în cadrul show-urilor de magie sau, mai natural, în tringhiul Bermudelor. un român dat în urmărire internaţională a găsit o soluţie mai ingenioasă şi mai comodă. te muţi la Piatra-Neamţ! ca să-ţi sporeşti şansele de a nu fi găsit trebuie să faci şi o emisiune tv la un post local.

poza originală © liviugherman

sunt momente în care mă bucur că sunt doar câţiva care citesc blogu’ ăsta. o mare parte din tipologiile de oameni despre care mai scriu eu pe-aici sunt împrumutate de la oameni pe care i-am cunoscut. dacă l-ar citi mult mai mulţi s-ar putea să se regăsească printre rândurile astea. şi nu vreau să se supere cineva pe mine. deci, mai bine că nu află. aşa că, până să trec la luis-fernando (post-ul care va urma), o să zic o mică întâmplare de la revelionul de ieri.

de revelion m-am dus la nişte preteni acasă. au venit şi femei. unele chiar simpatice şi mai important, singure. câteva dintre ele s-au plictisit mai repede. nu sunt de învinovăţit, mai ales că nu prea aveau de unde alege. dovada, una dintre variante eram eu. aşa că, pe la nişte ore ale dimineţii s-au hotărât să cheme un taxi.

© Bogdan Petry

dan diaconescu e un geniu. dacă nu vrei să recunoşti, înseamnă că eşti dobitoc. a fost primul care şi-a dat seama cum sunt de fapt oamenii care trăiesc în ţara asta şi a exploatat la maximum această observaţie doar cu o garsionieră. însă acum are studio.
ziua doarme, iar noaptea merge la biroul lui imens de la otv. acolo se joacă cu minţile obosite ale românilor.

românul obişnuit nu e ăla pe care îl cunoşti tu sau pe care-l vezi dimineaţa la metrou. ăsta de care vorbesc, cel mai probabil nu trăieşte în Bucureşti. totuşi, oriunde s-ar trezi el, nu e în stare să schimbe un job pe care nu-l suportă, e frustrat că e prost şi tot ce nu înţelege consideră că e făcut de alţi proşti. îşi găseşte relaxarea în a-i judeca pe alţii şi se simte bine când găseşte exemple de oameni care o duc mai rău ca el.

© Almudena

mi-a dat un prieten un link, să văd cât de greu e să furi o bicicletă în capitală ?. se potriveşte ca idee cu post-ul ăsta mai recent, doar hoţii de biciclete fură biciclete ?. autorii articolului şi filmuleţului (se poate vedea mai jos un pic) de pe RL scot în evidenţă şi se declară uimiţi de pasivitatea bucureştenilor când văd un bomfaier lângă o bicicletă. că ei stau minute bune să fie băgaţi în seamă şi nu se-ntâmplă nimic, mai ales că în realitate nu durează mai mult de 10 secunde să fii uşurat de o bicicletă.

prin simplu fapt că ei au făcut un reportaj din faptul că românii, în special bucureştenii, nu iau atitudine şi că sunt nişte ţărani proşti, autorii sunt la fel de idioţi precum îi cred pe cei care nu au mişcat un deget. evident, ei au făcut un reportaj mişto, şi-au dat silinţa, lumea apreciază, ziarul se vinde, site-ul face trafic. majoritatea cititorilor cred că asta e specific bucureştenilor. fals ! e specific oricărei populaţii, indiferent de continent. o chestie recunoscută din 1964, când o femeie a fost omorâtă în stradă cu 38 de trecători care au văzut, dar n-au făcut nimic. de-aici şi teoria psihosociala numită apatia trecătorului.

© someecards

azi e ziua mea. iar. zi frumoasă ca mine (vezi pe geam sau, dacă citeşti mai târziu, vezi pe net cum a fost vremea). nici acum starea de spirit nu diferă prea mult faţă de data trecută, doar că acum am un cadou garantat . oricum o să zic că-mi place, să fac şi eu pe cineva fericit de ziua mea.

faţă de anii trecuţi, acum e mult mai frig. în plus, prioritar pentru mine e să-mi dau demisia. mulţi nu mă lasă că cică trebuie să am unde să mă duc. mă tentează foarte mult să-mi fac un cadou de ziua mea şi să-mi iau un concediu pe termen nedeterminat. problema o constituie chiria şi întreţinerea. de, dacă ai mei nu mi-au luat casă şi maşină ! tre’ să muncesc pentru ele. dar momentan nu vreau nici una, nici alta.