acta, sopa sau pipa? tu ce alegi? niciuna nu e bună. am văzut cu toţii pe facebook, pe blog-uri cu trafic, în ediţiile online ale cotidianelor naţionale. nu putem să-i lăsăm p’ăia cu corporaţii şi politicieni care nu ne reprezintă să ne zică ce avem voie şi ce nu să facem pe internetu’ nostru! mama lor…
te superi şi semnezi o petiţie online, că doar ăsta e teatrul de război, dai un attend la un event că semnezi petiţia şi adormi liniştit. activismul de fotoliu e la putere!

eu zic că acta nu e chiar atât de rea. sau mai bine, de fapt zic că acta ar fi benefică pentru omenire.

dacă nu mai ce să faci pe net, poate ai deschide o carte. poate ai semna cu pixu’ o petiţie să deschidă poliu’ biblioteaca aia pe care o finalizează de vreo 8-10 ani. ai sta de vorbă cu oamenii când ieşi în oraş, nu cu ochii în smartphone. ai vizita librării, ai cunoaşte oameni noi. ai învăţa lucruri la care nu te-ai fi gândit. te-ai plimba mai des cu bicicleta sau ai face mai mult sport.

de fapt, ce face omu’ pe net? se loghează pe facebook. se hlizeşte la câteva filmuleţe cu pisici, dă un like, citeşte câteva citate profunde scrise colorat cu un font ales, bagă un ceva gen farmville, mai dă un like, scrie un comment cu maiii mulţi “i” decât trebuie, primeşte un like la comment. caută pe google sex cu virgine sau referat la geografie. se uită pe vplay la seriale americane. zăvoranca i-a dat follow pe twitter lu’ pepe. încă un like. ce mişto e pisica aia!

internetu’ e consum de proastă calitate. acta ar face loc celor 99,99% site-uri care acum sunt obscure pentru majoritatea. nu le-ar citi nimeni şi şi-ar găsi altă ocupaţie. calculatorul nu va mai fi social. am fi mai trişti fără pisici, dar am fi mai oameni.

să ne uităm în viitor cu ajutorul cântecului de mai jos. de fapt asta o să ne doară cel mai mult.

o să tastez acum din perspectiva unui alt om. e prima dedublare care s-a făcut vreodată în online. cel puţin pe vreun blog. [ceva complex! gata!]
literele astea nu au mai fost tastate de acelaşi om care a scris rândul de mai sus.

când erai mic, părinţii îţi spuneau că poţi fi orice vrei tu să fii. cel puţin asta se-ntâmpla în filmele americane. eu nu aveam probleme: îmi scoteam piesele de rummy şi jucam fotbal pe covor. eram antrenor-jucător! nasturii deveneau războinici, iar eu căpitan de oşti. când goneam pe hol cu maşinuţele fără telecomenzi eram pilot. nu ştiam să pronunţ corect locomotivă, dar asta nu mă deranja.

auzisem odată că imaginaţia e cel mai important dar pe care îl au oamenii. şi uzam de vorba asta folosind-o pe post de portiţă salvatoare când mă puneam singur în dificultate cu tot felul de gânduri. în preajma pubertăţii mă gândeam la sex. destul de mult. m-am întrebat şi cum fac sex ai mei? ca să nu mă ruşinez de propriile-mi gânduri îmi aduceam aminte de darul acela care îmi permitea să umblu cu mintea cum voiam.

dacă puteam să fiu orice, cum trebuia să aleg ce vreau să fiu? la un moment dat, când eram mai mic, mi-am dorit să fiu musafir. am renunţat ulterior. nu ar fi fost păcat să aleg ceva care nu mă valorifica la maxim? nu mi-am dat seama cum aş putea să raţionez astfel încât să nu regret decizia. pentru moment am ales să fac orice lucru cât pot eu de bine.

nu conta ce era. să scriu caligrafic, să fac curat pe birou. să spăl vasele sau să trag bine la poartă. în acelaşi timp eram şi realist. ştiam că mai am de muncă şi o să mai dureze. erau provocări pe care le vânam. eram un mic specialist aproape în tot ceea ce încercam. mă uitam la ceilalţi şi pe ei nu-i interesa prea mult ce se-ntâmplă. îi desconsideram şi mă distanţam uşor de ei.

aveam 20 de ani şi îmi fundamentam orice decizie cu ore întregi de căutări. stăteam enorm de mult pe net. citeam aproape orice. amuzament, beri în oraş cu prieteni, mai rar. eram mulţumit că fac totul aşa cum trebuie. încă nu mă hotărâsem ce vreau să fac, dar ştiam că orice aş alege, nu aveam cum să dau greş.

[probleme cu dedublarea. pasaje lipsă. în continuare a rămas doar ce s-a putut salva. mai lipsesc rânduri.]

am făcut 30 de ani. nu eram deloc în locul pe care mi-l imaginasem când eram mic. prima alegere m-a plictisit. a doua nu a fost ceea ce-mi doream. a treia… în urmă cu 10 ani credeam că la 30 o să sparg norii. în urmă cu 20 de ani credeam că la 30 o să fiu cu mult deasupra lor. realitatea a fost mai puternică decât imaginaţia mea.

m-am uitat un pic în urmă. renunţasem să mai încerc. fiind obişnuit să analizez tot şi să nu omit niciun detaliu, puteam să evaluez foarte uşor rezultatul final. pentru că nu voiam să fac compromisuri, rezultatul oricărei idei pe care o aveam nu era destul de bun. cel puţin în prognoza mea. zilele treceau fără să mai fac nimic.

la 35 de ani eram căsătorit. seara o auzeam cum îmi povestea despre ziua ei la muncă. dădeam din cap interesat şi aşteptam să ne culcăm. la sex nu mă mai gândeam la fel de mult.

la 40 de ani aveam bani. suficient de mulţi ca să nu mă gândesc la ziua de mâine. seara o auzeam cum îmi povestea despre ziua ei la muncă.

la 50 de ani m-am reapucat de fumat. m-am lăsat din nou după aproape un an. am simţit impusul unei retrospective. fiecare decizie importantă pe care am luat-o vreodată a fost perfect raţională. cuvintele astea două, mi-am dat seama atunci, au fost poate un pic supraevaluate. poate chiar evaluate greşit.

raţional. pentru un om raţional e evident faptul că informaţia pe care o ai şi o obţii îţi oferă certitudinea unui rezultat optim în condiţiile date. mergând un pic spre absurd, în final, concluzia raţională pe care un om raţional poate să o tragă e că raţiunea nu e suficientă.

perfect. m-am pregătit pentru perfecţiune. nu m-am bazat pe noroc, n-am fost superstiţios, în destin nu am crezut niciodată. am cerut de la mine perfecţiune fără să-mi dau seama că nu am cum s-o ating. un pic stupid. lucrul ăsta ţi l-au spus toţi în statusuri profunde pe fb! l-a spus şi Dali, dar de ce l-aş fi crezut?

singurul lucru pe care aş fi putut să-l fac perfect era să-ncerc.

Glowbug – Where Is My Mind (Pixies Cover)

chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

şi după ce mai ia o gură de bere, poate ca să-şi facă şi un pic curaj, spune că are o problemă cu felul în care ele, unele, se exprimă în scris. explicaţiile de la masă nu întârzie să apară. că aşa se vorbeşte dintotdeauna pe net, cu k, sh, tz, pt sau ptr, cu a fost amazing. toate astea în limba română.

luis-fernando mărturiseşte că e vorba de altceva. e vorba de gramatică. de felul în care unele conjugă diferite verbe, la diferite moduri şi forme. toată lumea râde. el continuă la fel de serios, precizând că atunci când o tipă tastează greşit un verb comun, pur şi simplu îşi pierde interesul faţă de ea. explozie de râsete. oamenii se-neacă, berea se varsă pe haine, se dau pumni în masă. nimeni nu e în stare să-şi revină.

luis-fernando aşteaptă. lumea se linişteşte şi cere explicaţii. aşa că dă nişte exemple. dacă o tipă îi scrie nu fii supărat, de ce a-i plecat sau puneţi o dorinţă, atracţia faţă de tipa aia dispare aproape instantaneu. urmează glume. apoi poante şi miştouri.

se încearcă şi o discuţie obiectivă. ce contează dacă nu ştie să scrie corect atâta timp cât e bună în pat? poate e un avantaj că e mai prostuţă; o păcăleşti mai uşor. dar de ce ar conta atât de mult treaba asta? nu e ca şi când o iei de nevastă! ştim că noi, ca specie, apreciem în subconştient simetria feţei. e o dovadă că acel exemplar e sănătos şi merită să se reproducă. preferabil să-l ajutăm şi noi. trebuie să existe şi alte reacţii similare, dar cu efect advers, pe care poate le şi conştientizăm. de ce n-ar fi exprimarea incorectă unul dintre ele?

şi totuşi, de ce luis-fernando se comportă aşa? ce anume i s-a întâmplat când era mic? dacă tot nu-i convine, de ce nu le corectează? de ce nu le învaţă cum e corect? luis-fernando spune că e prea târziu, că şi-a pierdut interesul din momentul în care a văzut greşeala. atunci de ce mai continuă să vorbească cu ele? pentru că nu le mai vrea în felu’ ăla de dinainte, dar poate să comunice în continuare cu ele. preferabil nu în scris.
unul câte unul recunosc că şi ei au observat greşeli de genul ăsta din când în când, dar au ales să le ignore.

dar ele or şti că nu scriu corect? şi apoi urmează apogeul discuţiei. după cele nenumărate beri, se ridică o întrebare? dacă ea, când tu scrii corect, are aceeaşi reacţie ca tine când vezi că ea scrie nu fii? nu a ştiut nimeni să încline balanţa în vreo parte. s-a dat vina pe profesori şi pe sistemul de învăţământ românesc. ei sunt motivul pentru care relaţiile se destramă înainte să existe. a fost semnul că berile au fost prea multe şi trebuia să se plece acasă.

dar întrebarea rămâne…

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. prieteni sau duşmani ?
3. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

paradoxurile sunt unele dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământul ăsta. ai impresia că le înţelegi, dar îţi dai seama până la urmă că nu. dar e ok. mai nasol când un paradox e legat de tehnologie şi alcool. combinaţia asta creează de fapt un paradox parţial, din care faci şi tu parte. e parţial pentru că dimineaţă, sau după-amiază dacă te trezeşti mai târziu, o să înţelegi tot.

care e paradoxul? cum poţi să întârzii la o întâlnire, să ajungi totuşi mai devreme, dar în acelaşi timp să fie prea târziu?

luis-fernando se duce sâmbătă la o petrecere de halloween. mai mult sau mai puţin costumat. e cu încă un prieten, dar ăsta pleacă repede pentru că era obosit. nu a fost o problemă prea mare pentru luis-fernando pentru că a mai găsit cunoscuţi. din vorbă în vorbă şi shot după bere, ajunge lângă Amada. nu se cunoşteau dinainte, lucru care poate chiar a ajutat la început. discută, dansează, mai beau un pic. seara era magică şi de-abia începuse.

Amada mărturiseşte că trebuie să mai ajungă la o petrecere, dar pentru că luis-fernando a fost prea fermecător, vrea să-l revadă. şi stabilesc să se vadă la 4 fără un sfert ale dimineţii într-un loc anume, să meargă doar ei amândoi undeva, în altă parte. pentru că totul se petrecea exact aşa cum trebuie, nu au mai intrat în detalii gen numărul de telefon.

Amada pleacă, iar luis-fernando se simte bine în continuare. mai bea o bere, mai glumeşte, mai dansează, mai vorbeşte cu oameni. timpul zboară până în momentul în care se uită la ceasul telefonului. era 3 juma’ şi mai avea doar 15 minute să ajungă la locul întâlnirii. se bagă în faţă să-şi ia haina de la garderobă, fură un taxi venit la comandă şi ajunge la 3:44. chiar mai devreme cu un minut. se uită în stânga, în dreapta. Amada nu era ea. speră ca ea, ca orice femeie, să se lase aşteptată.

luis-fernando aşteaptă. se uită la ceas. e 4 şi 10. mai trece un sfert de oră şi începe să-şi reproşeze că nu i-a cerut numărul de telefon. la 4 şi jumătate se resemnează şi pleacă să caute un taxi. se urcă într-unu’ liber şi verifică să vadă că nu e d’ăla cu 3,5 lei pe km. pe drum observă un ceas electronic instalat de primărie. arăta 5:39. contrariat se uită la telefon. al lui arată 4:39. era ultima duminică din octombrie.

îşi fute o palmă peste cap şi coboară din taxi. se-aruncă în pat şi se gândeşte la detaliile care-l pot ajuta s-o regăsească. nu discutaseră nici despre muncă, nici despre facebook, nici despre prieteni comuni, nici despre unde le place să iasă. singura parte bună e că totul s-a întâmplat în bucureşti, şi nu în new york, că ăia sunt mult mai mulţi.

pentru cei care au fost hipnotizaţi de poveste, să explicăm paradoxul. în dimineaţa aia s-a trecut la ora de iarnă. ceasul s-a dat cu o oră înapoi. telefonul lui luis-fernando e deştept şi a schimbat ora când trebuia. alcoolul l-a făcut pe luis-fernando să piardă noţiunea timpului. Amada l-a aşteptat (cel puţin aşa sperăm) la ora 3:45 după ora de vară. dar cât să fi aşteptat, dacă luis-fernando a ajuns după o oră fără un minut?

în mintea lui, luis-fernando ajunsese mai devreme cu un minut. dar pentru Amada a fost un pic mult prea târziu. ar trebui să se facă un film cu povestea asta. măcar aşa sunt şanse să aibă un final fericit.

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. eşti cea mai frumoasă când taci

mie-mi place mirosul de balsam al rufelor proaspăt spălate. vara, rufele abia scoase din maşina de spălat sunt şi mai mişto. umede, le arunc pe umeri şi mă răcoresc instant până ajung să le întind. dar cam aici se opreşte experienţa plăcută cu rufele şi maşina de spălat. pentru că în rest, maşina de spălat a ajuns să mă streseze. cu ciclurile ei multiple şi sutele ei de rotaţii.

şi asta se datorează unui singur buton care, apăsat, se transformă într-un program bonus. e atât de special încât sunt şanse să-ţi doreşti să ai tot timpul rufele murdare. în unele case i se spune clătire suplimentară. m-am uitat oleacă pe net şi clătirea asta suplimentară adaugă, evident, încă un ciclu de clătire. că de, poate a rămas detergent sau sos iute pe undeva. ciclul suplimentar de clătire poate să fie al doilea, al treilea şi chiar al patrulea ciclu.

deci avem maşini de spălat care clătesc suplimentar când cred ele că ar fi mai bine. lumea zice că dacă ai ţesături complicate şi mai groase, e recomandat să clăteşti suplimentar. sunt de acord. dar în rest, nu văd rostul. maşina aia are drept comportament de bază numărul ‘cela stabilit din fabrică de cicluri de clătire – să-i spunem ε. înseamnă că pentru rufele de uz general, ε are valoarea optimă. cine eşti tu să conteşti valoarea lui ε?

dacă nu eşti mulţumit de cum sunt clătite şosetele, nu ε e de vină, ci maşina de spălat. pesemne s-o fi stricat şi ea. un buton apăsat nu va mai face minuni pentru mult timp. dar ε + 1 va fi întotdeauna mai bun decât ε. pentru că e mai mare. ca orice lucru din lumea asta, cu cât e mai mare, cu atât e mai bun. unitatea asta în plus nu numai că clăteşte încă o dată, dar şi prelungeşte programul cu câteva zeci de minute. la mine, cu ε + 1, tre’ să aştept 2 ore şi să termine de spălat.

o clătire suplimentară necesită şi mai multă apă, mai multă energie electrică. nu e eco deloc. ca să compensezi apa folosită, ar trebui să te pişi la duş. dar în timp ce te freci cu săpun, ar trebui să opreşti apa. nu e bine să clăteşti suplimentar nici dacă te speli separat pe cap faţă de restul corpului. pentru tras apa la wc sau când te speli pe dinţi, ar trebui să foloseşti apa dintr-un lighean plasat strategic sub chiuvetă. întotdeauna mai picură ceva pe robinet. astfel, când te trezeşti vei avea suficientă apă pentru de dimineaţă. plus că mai păcăleşti şi apometrele.
dacă vrei să fii eco, ai varianta din poză. dacă nu vrei, eşti un om rău!

aştept primele maşini de spălat cu butonul ε + 2. dacă există, daţi un link! până atunci aş efectua un experiment cu oameni care-şi spală hainele, să văd ce buton ar alege dacă ar avea şi varianta asta la dispoziţie. consider clătirea suplimentară un drog. odată ce ai folosit-o, nu mai poţi da înapoi. o clătire suplimentară peste clătirea suplimentară ar fi ca şi când ai mări doza. recunoaşte, la un moment dat simţi că vrei mai mult!

odată speculat insight-ul ăsta or să apară maşini de spălat cu butoane pentru a 3-a, poate chiar şi-a 6-a clătire suplimentară peste aia suplimentară familiară în zilele noastre. imaginaţi-vă butonul ε + n, unde n e stabilit de tine! or să fie primele maşini de spălat custom made. lumea nu se va mai lăuda cu caii putere de la maşini, ci cu numărul de cicluri suplimentare de la maşina de spălat! atunci, da, bunăstare!

ca să ne gândim la ceva după ce decidem să închidem pagina, asta dacă ai ajuns până aici că, să recunoaştem, ai probleme dacă citeşti un post despre clătirea suplimentară de la maşina de spălat… când te speli pe dinţi, te clăteşti vreodată suplimentar dacă foloseşti aceeaşi pastă de dinţi, în aceeaşi cantitate şi te periezi la fel?

prima oară a fost, cred, în clasa a 4-a. până atunci nu prea mă interesau atât de mult gagicile. ştiam că mă unele mă plac, că unele erau mai mişto, dar niciuna nu mă facea să mă simt altfel. o chema Anca, era colegă de clasă şi brusc a devenit mişto. printr-a treia, ea mă plăcea pe mine! acum, când voiam şi eu, pusese ochii pe unu’ de-a 5-a, dă-l în fapt!

mutat într-un context absolut nou, nu prea ştiam cum să procedez. rezultatul a fost unul dezamăgitor pentru mine. cu o minte de om mare, mi-am zis că nu a fost să fie, dar măcar să învăţ din greşeli. aşa s-a conturat ceea ce ulterior aveam să-nvăţ din filme că se numeşte fereastra de oportunitate. fereastra asta apare când femeia te vrea. dacă nu o vrei şi tu tot atunci, e de muncă!

ferestrele se-nchid şi singure când bate vântu’ şi se face curent. nasol e chiar şi când fereastra e deschisă, da’ se trage jaluzeaua sau perdeaua. evident, eu am rămas la ferestre. d’asta nu prea m-ajută prea mult nici măcar un principiu din psihosociologie, anume efectul de primaritate. el se referă la faptul că, în orice interacţiune socială între persoane care nu se cunosc, cel mai mult contează primul contact sau, mai pe româneşte, prima impresie. şi prima percepţie se schimbă cel mai greu.

raportat la femei, e vorba de replica de agăţat. studiile arată că vorbele care sunt contextuale (când te legi de ceva ce tocmai s-a întâmplat) sunt cele mai bune. mai sunt şi alea predefinite pentru oameni neinspiraţi, cunoscute sub multe forme: bună pisi, claxonu’ dintr-un bmw, mâna pe fund, nu te doare fundu? că ai căzut din Rai, vii des p’aici?, eu sunt John.

competiţia acerbă a făcut ca nivelul replicelor memorate să crească. una relativ nouă e: ştii cât cântăreşte un urs polar? suficient ca să spargă gheaţa . chiar dacă nu eşti original, măcar o surprinzi cu ceva din colecţia nouă.

pentru ăia cu spirit de observaţie şi cu puţini muşchi, propun o metodă alternativă. eu am testat-o de câteva ori. randamentul e un pic mai bun, dar şi riscul e mai mare, că poate îţi iei una în mufă. deci, scanezi locul şi o alegi pe tipa care e evident stresată şi neinteresată de un tip care încearcă de ceva vreme să se bage în seamă cu ea. te asiguri că el vrea, ea nu vrea, el nu are mulţi prieteni cu el. speculezi un moment de tăcere sau neatenţie. încearcă să nu întrerupi o discuţie, chiar dacă e stupidă. abordeaz-o când el face o pauză să regândească tactica şi plasează-te astfel încât tipa să rămână între voi. ea se va întoarce spre tine mai ales din disperarea de a scăpa de celălalt. şi acum începe greul

pentru că ultima mea prietenă nu mai e şi actuala mea prietenă, puteţi să credeţi că nu mă pricep. şi aşa şi e. tocmai d’asta, dacă nu e prea târziu, putem folosi o strategie detaliată pas cu pas. o infografie te poartă chiar de la momentul abordării până când depăşeşti cu succes. şi pentru că de obicei o dai în bară imediat dup’aia, acum afli şi cum tre’ să procedezi mai departe.

salvează poza! pune-o pe smartphoneu’ tău şi recapituleaz-o data viitoare când urmează să treci la atac!

© humourtouch.com

pentru că tot am intrat în lumea bună a blog-urilor care au şi pagină pe facebook, trebuie inaugurată în vreun fel această realizare. şi cum altfel s-ar putea face asta decât printr-un concurs. exact, concurs pe facebook. d’ăla cu like-uri . numai că o să fie un concurs mişto care are chiar şi premii! mai întâi despre tematica acestui concurs fabulos.

pentru că întotdeauna a fost greu să zic despre ce e blogu’ ăsta, acum o să forţez o poziţionare. blog-ul ăsta e în principiu despre oameni. despre poveştile interesante ale unora, despre cum îi văd eu, despre tipologii, despre relaţiile dintre ei, despre lucruri mişto pe care le fac. câteodată mai zic câte ceva şi despre vreo reclamă, dar numai dacă are un impact social mai de soi. dacă nu sunteţi de acord sau nu vă convine, atunci consideraţi că scriu despre ce-mi place mie !

REGULAMENT
tocmai d’asta concursul o să fie despre oameni. mai exact, poze cu oameni. dar nu orice fel de oameni, ci prieteni. că aştia sunt cei mai mişto oameni, că doar nu degeaba îţi sunt prieteni! tot ceea ce trebuie să faci e să găseşti sau să faci o poză mişto cu unul dintre prietenii, prietenele tale. mişto poate să însemne amuzant, stupid, interesant, imposibil, fermecător, nemaivăzut sau ce vrei tu. pentru protecţia anonimatului se acceptă şi poze în care faţa subiectului este blur-ată intenţionat .

odată ce ai poza asta, nu mai trebuie decât să o postezi pe wall-ul blog-ului (adică aici) cu o scurtă descriere sau mesaj. şi apoi să strângi like-uri. cu cât mai multe, cu atât mai bine.
astfel ai şansa să câştigi unul dintre cele două premii: o geantă de laptop sau o pereche de căşti (pozele mai jos un pic). Canyon amândouă. clasamentul final se va face după numărul de like-uri.

băieţii pot câştiga numai geanta. fetele au garantate căştile. deci, primul băiat din clasament se alege cu geanta, iar prima fată cu căştile. dacă pe primul loc e o fată, atunci ea îşi va alege unul dintre cele două premii, urmând ca celălalt să se asigneze următorului clasat. restricţia legată de căşti se menţine în continuare. adică, e posibil ca băieţii să nu câştige nimic!

deadlineu’ e pe 22 aprilie, orele 23:59

premiul universal

premiul doar pentru fetiţe

dacă vă întrebaţi de unde căştile şi astea, răspunsul e simplu: în urma Şcolii ADC am primit şi eu nişte premii. printre ele şi cele două din pozele de mai sus. fiind un concurs de advertising şi cum publicitarii sunt probabil cei mai hipsteri, s-a considerat că premiile vor fi potrivite. să nu înţelegeţi că mie nu-mi plac! sunt ok, dar nu pentru mine . eu sunt un alt fel hispter.

aşa că am luat decizia să le dau mai departe cui îi plac. şi chiar dacă nu-ţi plac ţie, poţi să le câştigi şi să le dai cui vrei tu! sau poţi doar să participi, ca la olimpiade.
oricum, eu vă urez succes!

p.s. dacă nu ştiţi ce să faceţi cu poza, e un link sus de tot pe pagina de facebook intitulat Photo sau Fotografie. daţi click şi uploadaţi poza de pe hard. cineva nu poate să dea like la poză decât după ce a dat mai întâi like la pagina de facebook . regulamentul e disponibil şi pe pagina de facebook a blog-ului, în secţiunea concurs cu poze şi premii.

post-uri similare:

1. vreau să-mi câştig concursu’

lucrurile serioase nu mai pot fi amuzante. devine din ce în ce mai clar că nu mai poţi să faci haz de necaz aşa cum era odată, deşi asta ne definea cândva pe noi, românii. bancurile devin proaste pentru că “nu ai cum să spui aşa ceva“! nici măcar în glumă!

ştie careva bancu’ cu Bulă care era internat într-un spital de handicapaţi? cică mai mulţi pacienţi sunt puşi să aplaude. cei care reuşesc vor primi o îngheţată. evident, primii doi nu reuşesc. vine rândul lui Bulă şi ăsta reuşeşte. fericit, primeşte îngheţata. aici e importantul jocul de scenă al povestitorului: Bulă duce îngheţata spre gură, numai că rateaza ţinta şi şi-o lipeşte de frunte.

bancu’ ăsta era amuzant pe vremuri. acum nu cred că mai e. acum e un banc prost! mai ales pentru că am zis handicapat. dacă aş fi formulat altfel, să fi zis spital de nebuni, cel mai probabil nu ar fi deranjat pe nimeni, că nebun e prea generic. am impresia că lumea a devenit prea sensibilă la orice legătură sau chiar nuanţare a unui subiect mai sensibil. orice subiect serios şi sensibil a devenit tabu atunci când ai fi vrut să zici o poantă.

singurele dăţi când poţi să faci mişto pe o temă serioasă e atunci când faci mişto de tine. în rest, e revoltător!

aşa ajungem la reclama lu’ Cosmote. poţi să dai click pe poză (de sub titlu) s-o vezi în întregime. sau să intri aici, pe facebook, să vezi toată povestea. directorul executiv al Fundaţiei Sensiblu s-a autosesizat (în paranteză, după ce s-a terminat campania) că o machetă de presă a Cosmote promovează violenţa domestică pentru că îl arată pe un tip cu un ochi umflat şi îţi dai seama din text că gagica-sa i-a pălit vreo două. şi a scris asta chiar pe wall-ul lui Cosmote România, care a şi dat clasicul răspuns că nu au vrut să insinueze aşa ceva.

interesant că discuţia s-a purtat pe facebook. mai interesant că unul dintre argumentele Cosmote a fost că eroul principal râde, nu este afectat. adică, dacă pui un zâmbet sau creezi o aniteză p’acolo ca să fine şi de bine şi de rău, înseamnă că totul e ok. directorul executiv insistă că această reclamă este jignitoare şi o manifestare a toleranţei faţă de violenţa în cuplu.

eu cred că directorul executiv al Fundaţiei Sensiblu mă face prost. şi pe toţi ăilalţi despre care crede că nu sunt în stare să discearnă diferenţa dintre tenta umoristică şi realitate. oricine înţelege că e ok ca o femeie să-şi bată prietenul sau soţul are deja o problemă. şi e vorba de o problema care nu are napărat legătura cu violenţa domestică. bineînţeles că există posibilitatea ca reclama s-o activeze pe vreo gagică să-i ***ă vreo paişpe la boyfriend că nu a lăsat jos colacu’ de la budă. dar e cam mică!

ca să merg şi mai departe, eu cred că mimozele care sunt deranjate de execuţii de genul ăsta au şi ele nevoie de o mişcare de amploare care să-i apere d’ăştia ca mine, care îi consideră ciudaţi. eu nu înţeleg cum îşi definesc ei limita a ceea ce trebuie comentat sau nu. o fi în funcţie de domeniul de activitate!? pentru că Fundaţia Sensiblu are o campanie, zic eu reuşită, împotriva violenţei în familie; poţi s-o vezi pe nuepoveste.ro.

ca să exagerez un pic, la fel de uşor se putea interpreta ca fiind o jignire şi reclama la Renault Fluence, Hitchhiker. pentru că ăla îşi dă foc la maşină înseamnă că Renault promovează terorismul făcând aluzie la atentatele cu maşini capcană.
totuşi, chiar şi cu opoziţia unora, mai ies reclame de genul:

pe de altă parte, anumite organizaţii, în loc să caute greşeli în ceea ce fac alţii, fac campanii împotriva violenţei domestice împotriva bărbaţilor. probabil cel mai bun exemplu vine tot de la englezii. cam aşa arată un tip care e abuzat de prietenă sau nevastă. toată macheta se poate vedea aici.

o să fie mişto când totul o să fie cenzurat, când organizaţii orbite de binele pe care vor să-l realizeze or să facă apel la responsabilitatea socială a firmelor, la bunul simţ al persoanelor fizice şi la omenia asociaţilor de orice profil. şi or să ne convingă pe toţi că nu mai e potrivit să zici mu*e când te enervează unu’ pentru că te iei de persoanele abuzate sexual, că nu mai poţi să ascuţi un creion pentru că participi la distrugerea unui pom. şi d’astea.

la petreceri e mişto. muzică, băutură. pe scurt, distracţie !
când eşti singur, adică nu ai o relaţie oficială pe facebook, cel mai important e să fie lume nouă. pentru cei heterosexuali, mai ales de sex opus. există o şansă oricât de mică ca după petrecerea respectivă să nu mai fii singur. cu cât e mai puţină lume nouă, cu atât e mai important de gestionat momentul potrivit pentru a face pasul decisiv.

luis-fernando a fost la o petrecere invitat de un amic. a fost luat special ca să cunoască lume nouă. ce loc mai potrivit pentru asta decât o petrecere unde nu cunoşti decât o singură persoană ? dar cam aici se opreşte partea bună. măcar pentru moment. prietenul îi face cunoştiinţă lui luis-fernando cu nişte oameni, printre care şi câteva tipe. nimic spectaculos. tocmai d’asta trebuie să se reorienteze un pic prin jur să vadă ceva care să-i şi placă. nu trebuie să piardă prea mult timp, pentru că mai sunt şi alţi vulturi cu aceeaşi misiune.

partea asta e pur instinctuală. după ce observi interacţiunea dintre o tipă şi un tip trebuie să evaluezi cât mai precis dacă are rost să te duci până la ea. dacă ei doi nu sunt deja împreună sau dacă ea îl vrea de fapt p’ăla. fiecare secundă pierdută cu o tentativă sortită eşecului îţi scade şansele pentru o situaţie unde poate ar fi mers ceva. aşa că luis-fernando dă o tură. încearcă o dată, nu merge. mai încearcă încă o dată, iar nu merge.

observă o tipă brunetă. arată bine, ştie să se şi mişte. pentru că a treia oară e cu noroc, tipa se arată chiar interesată. luis-fernando e pe felie. intră în vorbă cu ea la o ţigară. mişto. luis-fernando se duce să-şi ia ceva de băut. tipa se întoarce să danseze. luis-fernando dă repede pe gât nişte alcool şi se duce după ea. dansează. muzica e destul de tare şi degeaba încearcă să vorbească cu ea.

la un moment dat aude un fel de chiţăit, urmat de nişte sunete ciudate. tipa se întoarce cu faţa spre el şi luis-fernando observă o sincronizare între mişcarea buzelor ei şi sunetele respective. speră să se păcălească, dar tipa fredona. sau mormăia aproape fiecare melodie. însă total nemelodios. ceva comparativ ar fi bulgăroaica care cânta ken lee, numai că mult mai prost. tot sângele pus în circulaţie un pic mai devreme se retrage în creierul lui luis-fernando, care începe să izoleze sunetele scoase de tipă. devine deja mult prea obositor şi pleacă.

se duce să bea ceva mai tare în speranţa că poate devine imun. nu poate să cedeze atât de uşor ! bea repede ceva şi se întoarce. îi urmăreşte cu atenţie buzele şi chiar dacă nu se mişcau, aştepta speriat momentul când or s-o facă. şi momentul ăla venea ! întruna. poate că nu a băut destul. aşa că se duce să bea şi mai mult. pentru că ea tot dansa, şi mai mult. când în sfârşit a reuşit s-o facă să se oprească pe un scaun, nu mai era în stare să se gândească la nimic altceva decât la recitalul ei. probabil că băuse prea mult.
povestea se opreşte aici, pentru că finalul nu e neapărat fericit. luis-fernando n-a plecat singur acasă, dar nici cu ea.

întrebarea e dacă merită ? te poţi obişnui, antrena să faci faţă unor momente de genul ăsta ? nu cred că ştiu vreo una care să se priceapă să cânte, dar nu mi se pare atât de deranjant. pentru mine contează destul de mult timbrul vocii unei tipe (dacă e mişto). aşa că nu pot să-mi imaginez cum poate să se fredoneze o tipă o melodie astfel încât să nu-i poţi rezista. poate contează şi cât bei. şi asta de fapt amplifică/ascute simţurile.

post-uri similare:

1. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire
2. cel/cea mai virgin(ă)
3. unu’ si cu una fac întotdeauna …

mai jos e un mini-reportaj făcut de o televiziune locală din Ploieşti. s-au dus într-un sat să afle care e diferenţa dintre Paşti şi Crăciun. exact aşa au formulat întrebarea. care era răspunsul la care se aşteptau ? cel mai probabil la învierea şi naşterea lui Hristos. bineînţeles că oamenii aceia nu au ştiut să răspundă asta, pentru că altfel nu mai apărea reportajul ăsta.

problema care se ridică aici e cât de evident, sau nu, e răspunsul ăsta ? se poate să fie atât de evident încât să nu fie luat în considerare ca un diferenţiator ?
o să încerc să vă explic aşa… mai pă directe, pă’ poate vorbesc codificat.

care e diferenţa dintre un bărbat şi o femeie ? dacă întrebi un doctor, cel mai probabil răspunsul ar fi legat de organele de reproducere. dacă întrebi un taximetrist, probabil ar răspunde că femeile nu ştiu să conducă. dacă aş întreba o prietenă, ea ar zice că femeia dă, iar bărbatul primeşte (aici e ceva mai profund). dar contrar opus faţă de ce ar răspunde un actor de pornache. dacă mă întrebi pe mine, eu aş cere lămuriri, că e o întrebare prea vagă. fiecare foloseşte propriile filtre să izoleze un context al întrebării şi răspunsul va fi condiţionat întotdeauna de el.

să mai despicăm un pic firu’. la nişte beri, nişte hârtie de la bar şi un pix, încercam împreună cu câţiva prieteni să redemonstrăm că oricare 3 puncte necoliniare sunt pe circumferinţa unui cerc (mai facem d’astea de la alcool). problema noastră cea mai mare era că nu ştiam care proprietăţi sau teoreme din geometrie putem să le acceptăm ca fiind deja demonstrate şi să ne folosim de ele. mai simplu, radical din patru e doi. ştii asta deja, nu te apuci să demonstrezi.
unele lucruri sunt luate de-a gata. altfel spus, constituie deja un fel de adevăr general valabil, înţeles şi recunoscut de toţi.

în funcţie de partenerul de converaţie, mulţimea de lucruri care pot fi acceptate şi înţelese de ambele părţi variază. nu oricine poate să-l citească p’ăla din faţa lui şi să-i explice pe înţelesul lui. dacă întrebi un fizician despre mişcarea electronilor la zero absolut el poate uşor să-ţi vorbească în termeni specifici, considerând că s-a făcut înţeles. dar tu eşti prost şi nu înţelegi.

dacă te duci într-o comunitate în care mersul la biserică e principala ocupaţie, religia e prioritatea numărul unu din viaţa oamenilor, sunt şanse mari ca lucrurile pe care tu nu le găseşti evidente să facă totuşi parte din setul lor de adevăruri general valabile. şi când pui o întrebare formulată prost, nu o să primeşti răspunsul dorit.

reportajul de mai jos e simpatic. mai ales doamna adventistă. însă, tot şpilu’ e din montaj.
prima scenă, cu nenea ăla care încearcă să răspundă strict legat de ce s-a întâmplat cu Iisus, setează eficient în mintea privitorului contextul răspunsului dorit. răspunsurile următoare vor fi doar alte rateuri, care se depărtează şi mai mult de răspunsul ideal. reacţia majorităţii va fi bă, ce proşi sunt ţăranii ăştia ! se duc zi de zi la biserică şi nu ştiu care e diferenţa dintre Paşti şi Crăciun !.

ca să-l parafrazez pe ultimul respondent, diferenţa mare este, pentru că e posturile. posturile retarde de televiziune la care se uită unii, posturile stupide de radio pe care le ascultă alţii. nu în totalitate, dar sunt destule emisiuni. să nu uităm tridentul click, libertatea şi cancan. obişnuit doar să asimileze, nu să şi gândească, omul general (adică cel mai reprezentativ) acceptă tot ce i se pune în faţa ochilor şi reacţionează. atât !

post-uri similare:

1. diferenţa dintre Paşti şi Crăciun II