jjgonzales

pe vremea când ţigara mergea şi la bucată

gata, de luni nu mai fumez ! (n.m. adică de la 5 iulie 2010)

de ce o decizie aşa pripită după vreo 8 ani de tutun ? e pripită pe dreacu’ ! prin 2006, când un pachet de kent lung era 46 de mii juma’, m-am hotărât ca atunci când preţul pachetului meu de ţigări va depăşi suta de mii, o să mă las de fumat. cam de atunci e poza de mai sus, pe vremea când aveam părul mai mare şi mai creţ.
e şi meritul mamei mele care, din când în când, mă întreba şi când te laşi de fumat ?. eu răspundeam că de ziua următoare. ei bine, data viitoare când o să mă-ntrebe, eu mă voi fi lăsat de fumat de câteva zile.

dacă la ultima scumpire am avut noroc şi preţul s-a oprit la 99 de mii în cap, de la 1 iulie 2010 nu am mai avut noroc. de ce nu m-am lăsat încă de la 1 iulie ? e toleranţa de 3 zile care se aplică oricărei decizii majore. plus că în uikend plec la mare şi e frumos că una dintre ultimele ţigări să fie pe plajă, prin vamă. evident, nu o s-o arunc pe jos.

© UniqueNudes

americanii au resolutions de anul nou. românii au împrumutat conceptul şi au decizii a.k.a. hotărâri de anul nou. le vezi la ştiri. în primul rând, e o mare prostie să crezi că viaţa ta se poate schimba doar atunci când nu vor mai fi valabile bonurile de masă luate de-a lungul anului.

ce faci atunci când vrei să iei o decizie în timpul anului ? renunţi ? o amâni până la revelion ? dacă nu vrei îngrămădeală şi să te calce hotărârile altora pe adidaşii abia spălaţi, setează-ţi alarma pentru vară. majoritatea sunt în concediu. easy mode !

în top 10-ul deciziilor, pe ultimul loc se găseşte celebra vreau să-mi pun ordine-n viaţă. într-o eră digitală e clar că începutul trebuie să fie undeva în zona asta. ar ieşi ceva de genul…

© Jorge Cham ăt phdcomics.com

eu (încă) nu sunt genul de om muncitor care să-şi planifice concediul cu luni înainte, să facă rezervări din timp, să cumpere biletu’ de avion când încă e aproape moca. un uikend prelungit şi spontan mă mulţumeşte la fel de mult.
singura aproximare pe care pot s-o fac legată de un concediu în firea lui e concediul medical .

stabilind nişte repere comune, putem studia realitatea ilustrată în poza de mai sus.
chiar dacă de obicei tre’ să existe cineva care să se ocupe de problemele tale care se ivesc în timpul cât eşti plecat, transferul ăsta temporar de responsabilităţi se limitează doar la o semnătură pe cererea de concediu. ce e mai interesant şi mai greu, fii sigur că te-aşteaptă când te întorci !

© veer

mai întâi, povestea…
luis-fernando abordează o tipă într-un club. vorbesc, se înţeleg, se pupă. fac schimb de numere de telefon. ies de câteva ori în oraş. dacă la început luis-fernando nu prea părea interesat de ea, cu timpul, situaţia s-a schimbat.
şi-au făcut planuri pentru ziua următoare. în acea zi, luis-fernando o sună. ea nu răspunde. îi dă un mesaj. ea nu răspunde. o sună din nou. trec câteva zile şi ea tot nu a sunat înapoi.

luis-fernando bea o cafea cu un preten. o tipă de la o altă masă se uită insistent la el. fac schimb de priviri, da’ doar atât. vine chelnerul cu nota de plată şi îi spune lui luis-fernando că are şi un număr de telefon pentru el. al tipei respective. dar ea plecase între timp. în sfârşit o gagică cu atitudine !

apa plată e de bază

te uiţi la poza asta şi nu înţelegi care e şpilu’ ? nu se citeşte presa, nici nu se vandalizează vreo maşină. e doar o vopsitorie ad-hoc. băiatu’ din imagine e Cristi. nu ne cunoaştem aproape deloc; au mai fost câteva petreceri la care am ajuns amândoi şi ne ceream reciproc sticla de vodcă sau ne întrebam dacă e cineva în budă. şi pentru că avem prieteni comuni am dat peste site-ul lui (linku’ o s-apară mai târziu).

site-ul are momentan doar o poveste. tocmai pentru povestea asta am considerat că trebuie să zic şi eu ceva.

logou’ la programatori

în ţara asta se fac multe lucruri fără rost. la modă e să faci un grup fără rost pe facebook. să ajutăm animalele, să apărăm Roşia Montană, să ne dea farmivilleu’ mai multe găini. mai arunci o petiţie şi poţi fi mândru dacă în câteva zile se strâng sute, mii de like-uri. problema e că totul se opreşte acolo, pe facebook. de ce ? păi e simplu…

oamenii care se asociază cu acţiunea ta dau doar un like. câţiva mai scriu ceva. toţi aşteaptă. aşteaptă să facă altcineva demersuri, presiuni pentru atingerea obiectivelor. grupul de reformare rămâne ascuns printre celelalte zeci de grupuri asemănătoare la care odată dădeai join, iar acum dai like.

după ce treci de treizeci

30 de ani si habar n-am ce vreau de la viata mea, cu cateva mici exceptii

La 15 ani cel mai tare lucru mi se parea sa fii in clasa a 11-a. Puteai sa-ti iei carnet de sofer, erai indeajuns de mare incat sa nu te ascunzi prin liceu de frica altora mai mari, si nici nu aveai stresuri cu bacul sau cu admiterea la facultate.

La 18, eram si a 11-a, am luat si carnetul, si nu mi se parea ca lucrurile sunt cu mult mai faine decat cand eram in a 9-a. Dar deja mi se parea ca mersul la facultate este o chestie mult prea misto, si abia asteptam sa se intample. Plecai de acasa, stateai singur, erai o pushlama fara sa trebuiasca sa ii spui lu’ mama ca vii la 2-3 acasa, sau sa-l trimita pe tata sa te ia de la discoteca.

Si asa mai departe… Intotdeauna aveam senzatia, si cu siguranta toti avem cam aceeasi perspectiva, ca oamenii sunt semnificativ diferiti daca au cativa ani in plus. Evident, realitatea e usor diferita. Eu de exemplu nu ma simt cu mult diferit fata de acum 5 ani de exemplu… Si as fi bagat mana-n foc ca ar fi trebuit sa fie cu totul alta situatia

Ce s-o mai lungim, aveam cateva chestii pe care le-am pus pe hartie pentru valoarea de 30…

© BleuCitron

toată lumea cunoaşte expresia cel mai tare din parcare… şi parcarea era goală, devenită celebră prin ’95, odată cu Ace Ventura: Pet Detective. dar linia dintre amuzament şi teamă dispare atunci când e seară, tu eşti la -2 în parcarea subterană şi nu mai poţi să ieşi.
urmează un scenariu de film horror.

povestea începe cu o dom’şoară care a vrut să-şi ia ceva din maşina aflată la etajul -2, în parcarea subterană de la locul de muncă. nu avea un badge de acces, dar asta nu a mai oprit-o până atunci să se descurce, mai ales că uşa nu era blocată întotdeauna. numele ei e… dar n-am să spun, o acopăr. totuşi, o să-i spunem Lidia.

concurs de proiecte de comunicare neconvenţională pe admasters.ro

m-am tot gândit dacă are rost să scriu postu’ ăsta. dar chiritză îmi mai deschide ochii.

deci. eu tot mai cochetez cu publicitatea şi lucruri adiacente ei. da’ nu mă apreciază nimeni . s-ar putea datora şi faptului că nu mă pricep. un alt motiv, pe care eu încă insist, e că nu am găsit încă oameni care să mă-nţeleagă. teorie care nu ţine, da’ măcar mă ambiţionează din când în când.

un când din ăsta a fost cu ocazia unui concurs de proiecte de comunicare neconvenţională. mi se dădea şansa să schimb ceva. cea mai recentă dorinţă de schimbare a venit după ce am terminat masteru’ de marketing de la ase. după 6 ani juma’ de şcoală în cadrul a două universităţi importante din ţară am concluzionat că am pierdut vreo 8 ani; diferenţa apare din faptul că mai trebuia şi în liceu să mă preocup în mod special de anumite lucruri ca să pot să fac o facultate bună.

turnicheţii de la unirii

dimineaţa, când vin la muncă, trebuie să schimb metrou’ la unirii. astăzi am dat nas în nas cu cel mai neinspirat punct de contact ales de nişte oameni. cel mai neinspirat pe ziua de azi.

probabil că în alte ţări, o reclamă de acest gen, la metrou, ar avea o semnificaţie puternică pentru un consumator. la noi, când te gândeşti care e de fapt securitatea de la metrou, ce avantaj şi-ar crea microsoft ?