© eu când vreau să fluier, fluier

un film bun nu se vede la mall. niciodată. eşti prost dacă te duci să vezi un film bun la mall. ca să fiu mai explicit, avatar nu e bun. poate nici film nu e.
oricum, la mall vine prea puţină lume care poate, nu să aprecieze un film, ci să-l înţeleagă pur şi simplu. din cauza asta reacţiile din sală sunt nepotrivite şi strică din experienţa filmului.

ca să evit asta, prefer să văd un film la Studio sau Patria. acolo nu prea e multă lume, dar e în general audienţa potrivită. excepţiile sunt generate filmele româneşti premiate, care atrage în sala de cinema o diversitate mai mare. vorba lu’ matache, un film românesc merge cu un cinematograf românesc. astfel apar idioţii cinefili, o specie evoluată a bădăranului de cinematograf, dar cu instincte asemănătoare.

ieri am fost să văd eu când vreau să fluier, fluier. filmu’ e bun. transmite. nu e extraordinar, dar e eficient. are şi greşeli de scenariu (eu am numărat două), dar care pot fi trecute cu vederea. în orice caz, merită să-l vezi. George Piştereanu mi se pare că joacă magistral. el e băiatu’ din poză.

dar mai important de precizat, dacă ignorăm filmu’, e cine a fost în sală. dacă eu, când vreau să văd un film, mă duc la cinema tocmai pentru că nu pot să pun pauză sau nu poate să intre unu’ la mine-n cameră să-mi ceară ţigări, alţii vin pentru că nu mai era loc la mac. au fost nevoiţi să-şi ia nişte chips-uri şi o cola la jumate. dacă înainte de film e ok să ciofăi, în timpul lui nu prea.

mai e şi tendinţa filmelor româneşti să nu mai pună atât de mult accent pe dialog, în sensul că actoru’ nu tre’ să zică neapărat ceva ca să arate că e bun sau ca să transmită ceva. din cauza asta sunt secvenţe lungi în care e un om care face ceva aparent banal. şi nu se aude nimic. mai puţin chips-urile ronţăite de vreun idiot.

o altă chestie frumoasă legată de audienţă a fost că, în scenele cu dialoguri mai aprinse, gen fut*-ţi mor*ii mă-t*ii, era o isterie aproape generală în sală. cred că unii oameni reacţionează involuntar la cuvintele pi*dă şi pu*ă cu un râset tembel. cuvintele astea erau la modă în show-urile de stand-up, la începuturile lor, când oamenii se simţeau bine când se atacau tabuuri folosind şi anumite formulări mai interesante. dar altu’ era contextu’.
pentru că acum se reacţionează la fel, indiferent de context, cred că poate fi considerat că e vorba de o evoluţie. ceva în genul ăleia a lui costi ioniţă, care a evoluat de la rock la manele.

trebuie reţinut că sunt din ce în ce mai mulţi oameni cărora dacă le zici p*lă, ei deschid gura.

la final, problema de gramatică: de ce nu e virgulă după eu ? asta în titlu. adică, de ce nu e scris aşa eu, când vreau să fluier, fluier ? eu mai am amintiri de gramatică, da’ nu vreau să arăt că terminologia specifică îmi scapă :D . deci, e corectă formularea din titlu ? o acceptăm şi pe ea ? că uite aici ce a răspuns Cătălin Mitulescu, producătorul filmului.
pentru mine, o posibilă explicaţie alternativă şi artistică, gen licenţă poetică, e replica din film: nouă zile cât mai stai aici, să nu mai greşeşti o virgulă. şi clar a greşit până la urmă.

post-uri similare:

  1. când în parcare nu e nimeni – scenariu horror
  2. când găseşti un telefon şi-l strici