© Jorge Cham ăt phdcomics.com

eu (încă) nu sunt genul de om muncitor care să-şi planifice concediul cu luni înainte, să facă rezervări din timp, să cumpere biletu’ de avion când încă e aproape moca. un uikend prelungit şi spontan mă mulţumeşte la fel de mult.
singura aproximare pe care pot s-o fac legată de un concediu în firea lui e concediul medical :) .

stabilind nişte repere comune, putem studia realitatea ilustrată în poza de mai sus.
chiar dacă de obicei tre’ să existe cineva care să se ocupe de problemele tale care se ivesc în timpul cât eşti plecat, transferul ăsta temporar de responsabilităţi se limitează doar la o semnătură pe cererea de concediu. ce e mai interesant şi mai greu, fii sigur că te-aşteaptă când te întorci !

pentru o abordare mai cultă a experienţei oferită de o vacanţă, plecăm de la modelul Kübler-Ross, definind nişte stări/paşi prin care trecem în zilele în care nu tre’ să ajungem la birou.
în ordinea numerelor de sticle de bere (câte-un număr pe zi), avem:

  1. forcingu’ de pe final
  2. relaxare totală
  3. contemplare internă legată de muncă
  4. îţi bagi p*la în ea de muncă
  5. ultima zi
  6. emoţia unui inbox plin

… şi urmează rutina cu care ne-am obişnuit. având în vedere chinul, scurt dar intens, la care ne supunem pe timpul unei vacanţe care ar trebui doar să ne relaxeze, de ce mai alegem asta ? putem sta tot timpul beţi ? încercăm.

ca să te simţi bine, să te relaxezi, ai nevoie de cel puţin o săptămână. nişte cercetători, să zicem britanici, au zis că pentru orice vacanţă mai mare de 5 zile ai nevoie de tot atâta timp la muncă ca să-ţi reintri în programul normal. deci, mai multă suferinţă imediat ce te-ntorci din vacanţă !

d’abia aştept să plec mai multe zile pe undeva în vara asta, să mă simt bine până pe la jumătate, să-mi aduc aminte de muncă ziua următoare, să mă intereseze apoi doar dacă mai e de băut şi să dorm prost în ultima noapte de concediu.