jjgonzales

totu' e mai în faţă şi pe dreapta…

nici locuri de parcare, nici pistă de biciclete

10 January, 2013 — 9 Comments

unii bucureşteni nu merg cu bicicleta prin oraş pentru că inhalează noxele maşinilor şi poate dă un şofer mai neinspirat peste ei. nu au un interes major pentru a susţine crearea pistelor de biciclete. dar poate faptul că s-au cheltuit 150.000 EUR/kilometru de pistă ar trebui să-i facă mai curioşi asupra fenomenului. sunt bani care s-au evaporat, pentru că nici piste nu mai sunt. de fapt nu ştim dacă mai sunt sau ba.

impropriu spus, o pistă de biciclete din Bucureşti – © Codrin Prisecaru

eu am învăţat să merg pe bicicletă la aproape 10 ani. singur. pe bicicleta micuţă a unui copil de 6 ani. am învăţat să-mi ţin echilibrul accelerând ca Fred Flinstone, pentru că mi-era teamă să pun picioarele pe pedale. ţin minte şi-acum primii 10 metri reuşiţi. apoi am primit împrumut, câteva veri bune mai târziu, mountain bike-ul lui unchi’meo, bicicletă pe care am rodat-o câţiva ani.

2 biciclete au tot 4 roţi

abia la 26 de ani am primit cadou prima mea bicicletă. o cursieră Peugeot restaurată de cityclete, că suntem prieteni buni. de-atunci încerc să pedalez cât mai des în drum către muncă, către o terasă vara şi înapoi. evident, merg pe carasobil, pe prima bandă. probabil că la rândurile astea mi-am luat câteva înjurături de la şoferii care încă sunt surprinşi de nebunii capabili să meargă pe două roţi tocmai atunci când ei vor să facă dreapta sau să iasă din parcare. nici noi nu vă iubim pe toţi!

nu ştiu sigur de ce există animozitatea asta între nişte participanţi la acelaşi trafic. şi bicicliştii, şi şoferii, tot pe roţi se deplasează. două biciclete au la fel de multe roţi pe sol cât are o maşină. bicicletele ar trebui considerate surorile mai mici şi ar trebui să avem grijă de ele. sunt conştient că e mai comod să vii la muncă în maşină, să asculţi o muzică, să fumezi o ţigară. e normal să înjuri primăria că nu ai loc de parcare şi câteodată mai ai ghinionul să-ţi ridice maşina. ultima ta prioritate ca şofer de maşini e să existe piste de biciclete, cum şi prioritatea edililor e tot automobilul. dar interesele noastre nu sunt chiar atât de diferite.

dincolo întotdeauna e mai ieftin

atunci ar trebui să te enerveze şi mai mult, mai mult ca pe mine, biciclistul, că s-au aruncat mai mulţi bani pe 1 km de pistă decât au dat bulgarii pe 1 km de autostradă. mai exact, cu 73% din preţul unui kilometru de bandă de bicicletă cu lăţimea de 1 metru s-a putut construi un kilometru de autostradă cu 2 benzi pe sens, care înseamnă o lăţime în general de 7,5 metri. să presupunem chiar că bulgarii au prins o promoţie la construcţia lor şi le-a ieşit mai ieftin la adunare. poate că preţul real al pistei de biciclete e ăla imens.

mai ieftin ca pista bucureşteană – © skyscrapercity

sunt mult prea multe exemple în Bucureşti cum, ca să continui să mergi pe pistă, ar trebui să te teleportezi. exemple cu staţii de autobuz construite peste benzi. alte piste care sunt puse pe trotuare, unde şoferii îşi parchează maşinile de ani buni.

normalitatea e destul de aproape

nişte piste normale, ca afară, nu mănâncă din locurile de parcare. doar un pic din carosabil. doar colorează locul pe unde oricum merg majoritatea bicliştilor. nu ai motive să te superi pe o culoare. culoarea putem s-o alegem împreună.

pistă de biciclete în Braşov – © freerider.ro

am zis că afară e mai bine. afară înseamnă doar afară din Bucureşti. dacă arunci un ochi prin Sibiu, Cluj-Napoca, Braşov, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, vezi că ale lor au fost construite mai cu cap. nu sunt o grămadă de kilometri, dar ăia puţini sunt pentru pedalat pe două roţi. în capitală banii costă mai mult ca în alte părţi.

pistă de biciclete în Sibiu – © freerider.ro

alternativă la prezent

paradoxal, mai toţi şoferii ştiu să meargă pe bicicletă. dintre cei care ştiu să meargă pe bicicletă, chiar dacă nu tuturor, majorităţii îi place să meargă cu bicicleta. cel puţin conceptual. dar nu o fac (şi) în oraş pentru că nu prea au unde, nu există infrastructură. raţionamentul de până acum se bazează exclusiv pe faptul că în primul rând sunt şofer. poate să rămână acelaşi cu amendamentul că nu trebuie să fii un şofer indiferent. dacă un loc de parcare subteran la Universitate a costat cel mult 50.000 de euro, din acel kilometru buclucaş de 3 ori mai scump ar fi putut fi realizate cel puţin 2 locuri de parcare şi o pistă de biciclete.

lipsa indiferenţei are potenţialul să transforme pe termen lung Bucureştiul într-o capitală în care, peste câţiva ani, poate o să ţi se facă poftă să te plimbi cu biciclete pentru că între timp au apărut nişte piste ok. pentru obiectivul ăsta se luptă mai mulţi oameni şi mai multe organizaţii. printre ei Marian Ivan, un tip cu capul pe umeri, membru fondator OPTAR, care insistă să afle răspunsurile la toate întrebările legate de cei peste 100 de kilometri de piste ilegale.
şi dacă daţi în trafic peste un biciclist care merită o înjurătură, ţineţi minte că nu toţi suntem la fel. bunul-simţ nu ţine cont de numărul de roţi pe care mergi.

dacă mai aveţi timp şi curiozitate, puteţi să urmăriţi un mini-documentar de aproape 7 minute despre cum olandezii au fost în stare să-şi construiască pistele lor de biciclete. e interesant de văzut pentru că şi olandezii s-au confruntat la un moment dat cu o suprapopulaţie de maşini, locuri puţine de parcare, dar au trecut peste, devenind una dintre cele mai sigure ţări în care te poţi plimba liniştit pe două roţi.