jjgonzales

totu' e mai în faţă şi pe dreapta…

de ce să nu-ţi iei bicicletă să mergi prin Bucureşti

1 October, 2014

sursa bicicletei

aproape de fiecare dată când ies din casă mă urc pe bicicletă. şi asta se întâmplă de mai bine de doi ani. în tot timpul ăsta am văzut Bucureştiul de pe bicicletă. şi sunt din ce în ce mai convins că, dacă vrei să-ţi cumperi o bicicletă pentru a te deplasa dintr-un loc în altul prin Bucureşti, e cea mai proastă decizie pe care ai putea s-o iei!

oraşul ăsta are un principiu vizibil doar în trafic: nimeni nu te vrea biciclist!
când zic nimeni, evident exagerez. sunt totuşi câteva zeci de oameni care vor mai mulţi biciclişti într-o capitală sufocată de maşini. majoritatea încă nu!

şoferii nu te vor. asta e deja acceptată. dar nici alţi biciclişti nu te vor. pare paradoxal, dar nu e.

biciclistul bucureştean ce face? nu stă niciodată la semafor când e roşu dacă are timp să se bage. nu opreşte în intersecţii în zona marcajelor de pe asfalt, pentru că trebuie să pornească înainte de a se face verde. merge pe trotuare de fiecare dată când se plictiseşte să aştepte după maşini. traversează trecerea de pietoni tot pe bicicletă. nu foloseşte mâinile să-ţi arate în ce direcţie vrea să meargă. înjură şi mai dă dosuri de palme în maşinile care poate i-au făcut ceva. are două căşti înfipte în urechi ca să nu audă chiar nimic din ce se-ntâmplă în jur. dacă e noapte, nu are sens să poarte lumini că strică feng shui-ul biclei. merge pe contrasens, că e mai scurt. şi, cel mai mişto, nu e atent deloc la alţi biciclişti.

în trafic, biciclistul bucureştean e un legislator individual. cine naiba l-ar vrea p’ăsta pe şosea?

mai mult… biciclistul bucureştean nu e în stare să se gândească la consecinţe. nu realizează că, dacă se comportă ca un ţăran în trafic, şoferii o să rămână veşnic inamicii transportului pe două roţi. vrea să-şi revendice drepturile, dar nu e în stare să ofere respect. cuvântul ăsta e şters din mintea lui când dă la pedale.

biciclistul bucureştean nu se gândeşte decât la el. el se descurcă, el poate să croşeteze printre maşini, indiferent de câte benzi sunt pe sens. el crede că nu deranjează pe nimeni, că e bun. logica asta o au şi suficient de mulţi şoferi.

biciclistul bucureştean e în competiţie cu şoferii. trebuie să plece el primul de la stop. dacă are cu două roţi mai puţin poate să tragă de ghidon fără se asigure, că ăla din spate trebuie să-l vadă şi să-l protejeze.

eu, când mă uit la bicicliştul bucureştean, văd doar motive pentru care nu are sens să-ţi iei o bicicletă în Bucureşti. indiferent cine eşti, când mergi pe două roţi, toţi te văd ca pe biciclistul bucureştean.

astăzi, biciclistul bucureştean nu merită piste de biciclete. singurii care merită sunt ăia care încă nu pedalează prin Bucureşti. dar, până când biciclistul bucureştean nu va beneficia de respect, nu vor fi nici motive pentru ca un oraş să construiască o infrastructură pentru două roţi.

singurul mod prin care poţi avea parte de respect e să-l oferi în primul rând tu. pentru biciclistul bucureştean înseamnă să stea la roşu, să nu mai meargă pe trotuare, să aibă lumini, să nu meargă cu căşti în urechi, să semnalizeze, … toate lucrurile de bun-simţ pe care le poate citi şi în ghidul biciclistului.

până atunci, dacă tu nu eşti biciclist bucureştean, o să te cerţi cu şoferii care văd în tine doar un biciclist bucureştean. o să fii claxonat de la jumătate de metru de şoferii care văd în tine doar un biciclist bucureştean. o să stai la roşu, chiar dacă faci dreapta, în timp ce biciclistul bucureştean o să treacă instant pe lângă tine. o să-ţi cumperi baterii pentru lumini că, dacă le foloseşti, trebuie schimbate. partea proastă e că îţi place în continuare să mergi pe două roţi.

p.s. am scris rândurile astea după o “conversaţie” cu un şofer care era să mă arunce în maşinile parcate pe trotuar (dacă nu aveam noroc şi un pic de reacţie la momentul oportun). el zâmbea, râdea şi-mi făcea cu ochiul. îmi venea să-l calc pe cap, dar nu am făcut nimic. după ce m-am liniştit mi-am dat seama, din nou, că el vedea în mine biciclistul bucureştean care merge pe două roţi la fel cum merge el pe patru.

unde e locul pistelor de biciclete?

21 March, 2013

via chestionare-auto.org

am ales imaginea de mai sus pentru că apare într-un chestionar auto pe care îl poţi face pe net. singura diferenţă faţă de un chestionar de acum cel puţin 20 de ani e că arată mai bine; autovehiculele nu mai sunt desenate, ci sunt obiecte 3D render-izate. în cel puţin ultimii 20 de ani bicicletele au fost şi au rămas în acelaşi loc. pe carosabil. sunt pe carosabil în codul rutier de atunci şi de azi, în testele de circulaţie de atunci şi de azi, în lumea reală de atunci şi de azi. logica e simplă, mai puţin pentru Sorin Oprescu.

pistele de biciclete trebuie făcute tot pe carosabil

asta după ce vechile piste, declarate ilegale, au costat fabuloasa sumă de 1 milion EUR pe kilometru (mai detaliat, aici). dar a apărut o problemă. deşi în urmă cu câteva săptămâni, Carmen Dincă, purtătoarea de cuvânt a Administraţiei Străzilor, a declarat pentru hotnews.ro că noile piste vor fi trasate pe carosabil, Sorin de la PMB a schimbat tot ce se vorbise. pe scurt, SO (Sorin Oprescu) a zis asta (nu garantez că mot à mot, dar ideea e clară):

deoarece bucureştenii nu sunt suficient de civilizaţi în trafic […] nu vreau să stau să număr morţii. nu ar fi o problemă dacă ar merge numai adulţii pe pistele de biciclete de pe carosabil, dar ce se întâmplă dacă ele vor fi folosite şi de copii, iar aceştia vor fi accidentaţi?

cine are voie (acum) cu bicicleta pe carosabil?

SO nu ştie probabil nimic din Codul Rutier când vine vorba de biciclişti. punctual, Art. 70 (2) ne spune că pentru a conduce o bicicletă pe drumurile publice, omul trebuie să aibă cel puţin 14 ani. e o vârstă normală având în vedere că americanii pot să conducă maşini de la 16 ani. copiii morţi de care se teme SO nu au ce căuta oricum pe carosabil! e o reglementare care va fi luată în calcul de Legea Bicicliştilor în contextul pistelor de biciclete construite pe carosabil.

evident, unii se gândesc că o lege, o regulă oarecare, nu o să ţină departe copiii de carosabil. dar la fel cum CNA-ul face nişte recomandări pe care un copil le poate ignora, vorbim şi de responsabilitatea părinţilor şi a Poliţiei Române care trebuie să prevină situaţiile extreme. de mentalitatea drobului de sare nu poţi scăpa într-o zi, dar progresul e un exerciţiu de civilizaţie.

eu sunt civilizat, dar voi… nu

dacă recitim citatul, mai putem trage o concluzie simplă. SO nu are încredere în şoferii bucureşteni. porneşte de la premisa că nu sunt suficient de civilizaţi în trafic. mai mult decât atât, îi consideră atât de idioţi încât, chiar dacă acum nu sunt civilizaţi, nu ia în considerare posibilitatea că pot deveni. eu, ca şofer (că am permis), m-aş simţi jignit. şi dacă aş fi exact cum zice SO că sunt, i-aş da o flegmă între ochi. dar n-o fac… nu m-am priceput niciodată să scuip bine.

legat de civilizaţie, citeam săptămâna asta un articol (via Alina B.) cel puţin interesant scris de Vintilă Mihăilescu. intitulat românul altfel… decât toţi ceilalţi români, articolul prezintă rezultatele unei cercetări cu rezultate care se aplică şi în cazul atitudinii lui SO faţă de şoferii bucureşteni – SO se consideră civilizat, dar nu crede că ceilalţi participanţi la traficul din Bucureşti sunt oameni civilizaţi.

subiecţii cercetării erau întrebaţi care sunt valorile lor principale, dar şi cum cred ei că ceilalţi români ar aprecia respectiva listă de valori. “comportament civilizat” se afla în fruntea valorilor personale, în timp ce era plasat doar pe locul 76 în valorile atribuite celorlalţi români, aproape diametral opus.

fiecare român se consideră o persoană civilizată, trăind într-o masă de români necivilizaţi

dacă afirmaţia e valabilă la nivelul întregului popor, atunci ea devine şi mai bine conturată pentru o clasă socială mai importantă. să zicem, cam cum s-ar percepe un primar de capitală europeană faţă de locuitorii oraşului său.

disonanţa socială

termenul ăsta mai sofisticat se referă la situaţia în care normele şi valorile tale se află la o distanţă considerabilă faţă de cele ale societăţii. şi sentimentul e trăit de toată lumea, indiferent de vârstă, sex, bani sau cultură, oricât de mult am vrea unii să credem altfel. supraevalarea eului e normală! problema apare când se depăşesc unele limite. atâta timp cât consideri că lumea din jurul tău nu poate face nicio schimbare în bine, e mai mult decât trist.

bicicliştii din Bucureşti încă speră că bunul-simţ, normalitatea demonstrată în alte oraşe europene, dar şi în Sibiu sau în Râmnicu Vâlcea o să fie îmbrăţişată şi aici. pistele de biciclete sunt doar un prim pas. nu o să fie nimic perfect nici după primii 50 de kilometrii de piste de biciclete pe carosabil, nici după prima sută. dar direcţia sigur e bună dacă vrei un oraş mai verde, mai puţin poluat.

mentalitatea drobului de sare, că orice ai face, tot varianta cea mai nasoală o să se materializeze, nu face decât să menţină status quo-ul.

e nevoie de câţiva oameni la început, de câteva sute un pic mai târziu, de câteva mii sâmbătă, 23 martie 2013. e un prim pas spre o schimbare, schimbare care, dacă se va produce, are rolul de a le stimula şi pe următoarele.

nici locuri de parcare, nici pistă de biciclete

10 January, 2013 — 9 Comments

unii bucureşteni nu merg cu bicicleta prin oraş pentru că inhalează noxele maşinilor şi poate dă un şofer mai neinspirat peste ei. nu au un interes major pentru a susţine crearea pistelor de biciclete. dar poate faptul că s-au cheltuit 150.000 EUR/kilometru de pistă ar trebui să-i facă mai curioşi asupra fenomenului. sunt bani care s-au evaporat, pentru că nici piste nu mai sunt. de fapt nu ştim dacă mai sunt sau ba.

impropriu spus, o pistă de biciclete din Bucureşti – © Codrin Prisecaru

eu am învăţat să merg pe bicicletă la aproape 10 ani. singur. pe bicicleta micuţă a unui copil de 6 ani. am învăţat să-mi ţin echilibrul accelerând ca Fred Flinstone, pentru că mi-era teamă să pun picioarele pe pedale. ţin minte şi-acum primii 10 metri reuşiţi. apoi am primit împrumut, câteva veri bune mai târziu, mountain bike-ul lui unchi’meo, bicicletă pe care am rodat-o câţiva ani.

2 biciclete au tot 4 roţi

abia la 26 de ani am primit cadou prima mea bicicletă. o cursieră Peugeot restaurată de cityclete, că suntem prieteni buni. de-atunci încerc să pedalez cât mai des în drum către muncă, către o terasă vara şi înapoi. evident, merg pe carasobil, pe prima bandă. probabil că la rândurile astea mi-am luat câteva înjurături de la şoferii care încă sunt surprinşi de nebunii capabili să meargă pe două roţi tocmai atunci când ei vor să facă dreapta sau să iasă din parcare. nici noi nu vă iubim pe toţi!

nu ştiu sigur de ce există animozitatea asta între nişte participanţi la acelaşi trafic. şi bicicliştii, şi şoferii, tot pe roţi se deplasează. două biciclete au la fel de multe roţi pe sol cât are o maşină. bicicletele ar trebui considerate surorile mai mici şi ar trebui să avem grijă de ele. sunt conştient că e mai comod să vii la muncă în maşină, să asculţi o muzică, să fumezi o ţigară. e normal să înjuri primăria că nu ai loc de parcare şi câteodată mai ai ghinionul să-ţi ridice maşina. ultima ta prioritate ca şofer de maşini e să existe piste de biciclete, cum şi prioritatea edililor e tot automobilul. dar interesele noastre nu sunt chiar atât de diferite.

dincolo întotdeauna e mai ieftin

atunci ar trebui să te enerveze şi mai mult, mai mult ca pe mine, biciclistul, că s-au aruncat mai mulţi bani pe 1 km de pistă decât au dat bulgarii pe 1 km de autostradă. mai exact, cu 73% din preţul unui kilometru de bandă de bicicletă cu lăţimea de 1 metru s-a putut construi un kilometru de autostradă cu 2 benzi pe sens, care înseamnă o lăţime în general de 7,5 metri. să presupunem chiar că bulgarii au prins o promoţie la construcţia lor şi le-a ieşit mai ieftin la adunare. poate că preţul real al pistei de biciclete e ăla imens.

mai ieftin ca pista bucureşteană – © skyscrapercity

sunt mult prea multe exemple în Bucureşti cum, ca să continui să mergi pe pistă, ar trebui să te teleportezi. exemple cu staţii de autobuz construite peste benzi. alte piste care sunt puse pe trotuare, unde şoferii îşi parchează maşinile de ani buni.

normalitatea e destul de aproape

nişte piste normale, ca afară, nu mănâncă din locurile de parcare. doar un pic din carosabil. doar colorează locul pe unde oricum merg majoritatea bicliştilor. nu ai motive să te superi pe o culoare. culoarea putem s-o alegem împreună.

pistă de biciclete în Braşov – © freerider.ro

am zis că afară e mai bine. afară înseamnă doar afară din Bucureşti. dacă arunci un ochi prin Sibiu, Cluj-Napoca, Braşov, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, vezi că ale lor au fost construite mai cu cap. nu sunt o grămadă de kilometri, dar ăia puţini sunt pentru pedalat pe două roţi. în capitală banii costă mai mult ca în alte părţi.

pistă de biciclete în Sibiu – © freerider.ro

alternativă la prezent

paradoxal, mai toţi şoferii ştiu să meargă pe bicicletă. dintre cei care ştiu să meargă pe bicicletă, chiar dacă nu tuturor, majorităţii îi place să meargă cu bicicleta. cel puţin conceptual. dar nu o fac (şi) în oraş pentru că nu prea au unde, nu există infrastructură. raţionamentul de până acum se bazează exclusiv pe faptul că în primul rând sunt şofer. poate să rămână acelaşi cu amendamentul că nu trebuie să fii un şofer indiferent. dacă un loc de parcare subteran la Universitate a costat cel mult 50.000 de euro, din acel kilometru buclucaş de 3 ori mai scump ar fi putut fi realizate cel puţin 2 locuri de parcare şi o pistă de biciclete.

lipsa indiferenţei are potenţialul să transforme pe termen lung Bucureştiul într-o capitală în care, peste câţiva ani, poate o să ţi se facă poftă să te plimbi cu biciclete pentru că între timp au apărut nişte piste ok. pentru obiectivul ăsta se luptă mai mulţi oameni şi mai multe organizaţii. printre ei Marian Ivan, un tip cu capul pe umeri, membru fondator OPTAR, care insistă să afle răspunsurile la toate întrebările legate de cei peste 100 de kilometri de piste ilegale.
şi dacă daţi în trafic peste un biciclist care merită o înjurătură, ţineţi minte că nu toţi suntem la fel. bunul-simţ nu ţine cont de numărul de roţi pe care mergi.

dacă mai aveţi timp şi curiozitate, puteţi să urmăriţi un mini-documentar de aproape 7 minute despre cum olandezii au fost în stare să-şi construiască pistele lor de biciclete. e interesant de văzut pentru că şi olandezii s-au confruntat la un moment dat cu o suprapopulaţie de maşini, locuri puţine de parcare, dar au trecut peste, devenind una dintre cele mai sigure ţări în care te poţi plimba liniştit pe două roţi.

excepţia care infirmă regula

9 January, 2013 — 2 Comments

multe din conversaţiile pe care le avem, online sau offline, nu sunt la unison. majoritatea chiar presupun puncte de vedere diferite însoţite de argumente. dar sunt destul de multe care au singurul rol de a enerva. sunt însoţite de comentarii distructive şi mult prea rar discuţiile sunt constructive.

unora nu le place facebook-ul. unii nici nu au cont din diverse motive. eu încă îl păstrez pentru că cei 500 şi ceva de prieteni de pe facebook sunt deştepţi. nu sunt toţi prieteni şi în viaţa offline, dar mai toţi dau câte un link cu ceva care merită citit sau văzut. de cele mai multe ori post-ează ceva pentru alţii. nu (doar) pentru ei! d’asta le mulţumesc. pentru că uneori îmi completează în minte bucăţi cu informaţie pe care singur aş fi găsit-o mai greu sau pur şi simplu o ratam. rândurile de mai jos pornesc de la un astfel de link.

3 întrebări cu români

românii sunt sau nu sunt pe facebook? românii sunt online? românii piratează filme? la ultimele două întrebări, probabil răspunzi cu da. la prima, pentru că am purtat un mic discurs mai sus, ai răspunde cu depinde sau cu unii da, alţii nu. mă leg de asta pentru că am văzut un link pus de Cătălin C. cu un articol de Pleşu despre cuvinte în derivă, ca urmare a unui alt articol scris de altcineva. făcând abstracţie de acest lanţ de informare, unul dintre aceste cuvinte era românii.

dacă nu aţi avut curiozitatea de a citi tot articolul…

[..] despre folosirea abuzivă a generalizărilor în presa şi vorbirea curentă. O victimă constantă a acestui prost obicei este cuvîntul “românii”. Autoarea observa, pe bună dreptate, că numărul real al celor invocaţi nu are, de regulă, nici o legătură cu categoria pe care o reprezintă. O manifestare stradală cuprinzînd între 50 şi 1000 de inşi e anunţată ca protest al “românilor”. Un rating de 2,2% pare suficient pentru a îndreptăţi formula: “Românii au stat cu ochii pe Antena 3.

puterea contraexemplului

nu ştiu exact câţi se uită la ştiri sau la emisiuni tv şi apoi emit ipoteze în conversaţii despre ce-au văzut, făcând referire la aceiaşi români. eu o fac destul de des. şi ca hobby, şi pe la birou. discuţiile despre români sunt întotdeauna contradictorii. toţi se pricep la români, toţi cunoaştem români. mama dreacu’, eşti român! nu poate altcineva să-ţi zică ce fac sau nu fac, ce le place sau urăsc românii.

dacă e să ne gândim la un workshop digital, acilişea, propun să ne gândim la o idee de business pe care aţi putea să-l începeţi de mâine. e un trend printre români (apreciaţi aluzia fină) să-şi înceapă business-uri proprii. fac un site, deschid un magazin, cumpără şi vând ceva. mai uzual printre români cred totuşi că e trend-ul să-ţi vină idei de business. şi să le discuţi cu prietenii. toţi cred că avem măcar 2-3 idei de business pe care le-am pune în aplicare dacă am avea banii! revenind la idee, tu crezi că ideea ta e pentru români. asta până când o discuţi cu altcineva care te învaţă cum ideea ta nu funcţionează la români. şi are şi o grămadă de exemple să-ţi demonstreze asta.

Schopenhauer, cică, a făcut el la un moment dat o listă cu 38 de stratageme pentru a ieşi câştigător într-o polemică. dacă ajungeţi la punctul 25, o să citiţi ceva de care sigur v-aţi folosit, fără să fiţi neapărat conştienţi de asta. o las în engleză, că pare mai doct.

If your opponent is making a generalization, find an instance to the contrary. Only one valid contradiciton is needed to overthrow the opponent’s proposition.

dacă ideea ta era să faci un film despre comunism, un argument contra ar fi fost că românii s-au săturat de comunism şi nu vor să mai aibă de-a face cu el. dacă vrei să deschizi o covrigărie cu un fel de covrigi care au caşcaval, românii nu mănâncă caşcaval cu pâine, ci brânză. dacă vrei să deschizi un club cu muzică, pauză… brusc, ce fel de muzică vrei să pui în clubul tău? dintr-o dată, românii sunt şi români cu bumţi-bumţi, şi români cu evergreen-uri, şi români cu manele.

teoria mulţimilor

când vorbeşti despre un domeniu despre care ştii câte ceva, începi să analizezi altfel problema. ştii că nu totul e omogen. ştii că există oameni cu preferinţe şi afinităţi diferite. exemplul cu muzica sper că e cel mai reprezentativ pentru faptul că discuţia se schimbă dint-o polemică în care unul crează şi altul distruge într-una bazată pe lupta dintre alternative. companionul tău are propriul punct de vedere pe care îl va susţine. totuşi, în cele din urmă, se va ajunge tot la construcţii care explică de ce varianta ăluilalt nu merge, în loc să se insiste pe care e mai bună.

exemplu de diagramă Venn – © tripletswithissues

noroc că există teoria mulţimilor, varianta bazată pe infinitul potenţial. adică, noi nu avem de-a face cu mulţimi infinite, că românii sunt vreo 19 milioane. avem mulţimi finite, deci putem să ne bazăm pe percepţia obişnuită că întregul e mai mare decât partea. pentru că românii sunt de mai multe feluri, putem să ne gândim la ei chiar şi cu diagrame Venn când purtăm o discuţie. luăm un pix şi-o foaie şi stabilim că românii mei sunt ăştia din cerculeţul ăsta. restul nu mă interesează când folosesc termenul de români!

să mă contrazic şi singur

recunosc, mie-mi plac discuţiile în contradictoriu. pe facebook, motto-ul meu e un citat al lui Truman care zicea că dacă nu poţi să-i convingi, confuzionează-i. dar îmi plac doar atâta timp cât persoana cu care vorbesc vede în asta un proces de a testa variante, de a găsi argumente, de a despica firul în patru până când fiecare e convins de ceva. nu trebuie să fie convinşi de acelaşi lucru, dar trebuie să înţeleagă perspective. în realitate, nimic care nu e matematic nu are doar două stări. are în schimb mai multe. unele mai bune pentru ceva, altele mai bune pentru altceva. clasificarea lor se poate face numai după ce au fost încercate toate.

manifesto

4 January, 2013 — 4 Comments

blog poate să aibă oricine, webthink doar cine vrea. webthink-ul e un loc în care nu doar consumi conţinut online, dar foloseşti şi câţiva neuroni. după ce am scris doar 4 posturi în ultimul an, după ce unii prieteni mi-au reproşat că nu mai au ceva interesant să răsfoiască digital şi din cauza asta stau numai pe facebook, după ce m-am plictisit să am un blog, dar mi-am dat seama că totuşi îmi face plăcere să scriu monologuri exterioare, mi-a venit ideea. renunţ la blog, dar o să am un webthink.

beavis

de ce?

o parte din răspuns e un pic mai sus. restul răspunsului pleacă de la o nevoie, care poate părea arogantă, de-a mea. sunt nemulţumit că reuşesc parcă din ce în ce mai greu să găsesc oameni disponibili cu care să comunic. fiecare e ocupat cu altceva când celălalt are timp. sincronizarea a rămas doar un feature de la un soft isteţ. totuşi, singurul loc pe unde trecem cu toţii, chiar dacă la momente diferite, a rămas online-ul.

aveam nevoie de o soluţie prin care să pot lăsa bileţele cu idei oamenilor cărora încă li se pare interesant şi intrigant să gândească, să discute, să analizeze, să greşească, să aibă dreptate. cred că e imposibil să-i identifici în baruri, în autobuze, la cantină. arată la fel ca toţi ceilalţi, de cele mai multe ori se comportă ca ceilalţi, pentru că ei, ceilalţi, sunt mulţi. celor puţini le las bileţelele astea în eterul digital, pentru că aşa am şanse mai mari ca ele să ajungă unde trebuie.

ziceam că singurul loc pe unde trecem cu toţii a rămas online-ul. dar şi aici e haos. de cele mai multe ori, chiar mai rău. foarte puţin din online îmi mai place. majoritatea fac lucruri pentru majorităţi, pentru că e mai rentabil. eu vreau ceva pentru ăia mai puţini. dacă sunt puţini, sunt mai speciali. vreau să trec un pic prin ce nu-mi place la… majoritate.

cultura TLTR

too long to read. realitatea e că cele mai populare blog-uri sunt cele cu post-uri de câteva rânduri. de unde preferinţa asta? eu zic că e vina motoarelor de căutare. ele ne-au învăţat să găsim răspunsuri tastând câteva cuvinte şi citind cel mult un paragraf. soluţie rapidă la cele mai variate nevoi. problema e că un demers pozitiv în esenţă are astăzi un efect nedorit. într-o oarecare formă, e ceea ce se cheamă stimulent vicios.

pentru cei care nu au dat click pe link, câteva exemple. în Hanoi, francezii au promis localnicilor o recompensă pentru fiecare coadă de şobolan adusă. erau prea mulţi şi îi doreau exterminaţi. efectul nedorit a fost că oamenii tăiau doar cozile şi, mai mult, au făcut crescătorii de şobolani. alt exemplu. premierea unităţilor de pompieri în funcţie de numărul de intervenţii. efectul nedorit, pompierii nu mai pun accent pe activităţile de prevenire al incediilor.

ideea de a avea totul de-a gata s-a extins aproape în tot mediul digital. dacă eşti unul dintre cei care cred că au citit degeaba prea multe rânduri, am ceva util pentru tine! există o extensie de browser care sumarizează articole online dacă ţi se par prea lungi pentru o lectură. într-o altă parte a globului, un puşti a dezvoltat o aplicaţie de iphone care face acelaşi lucru. target, tinerii. în schimb, puţini sunt cei care au răbdare să intre pe dela0.ro pentru a citi articole jurnalistice cum ar trebui (după părerea mea) scrise.

schimbarea de milenii nu a schimbat numai numărul miilor, dar şi modul în care informaţia este asimilată. acum un mileniu, dacă nu ştiai ceva erai nevoit să iei o carte, să citeşti zeci de pagini până găseai soluţia punctuală. chiar dacă investeai timp, îţi însuşeai şi cunoştinţe adiacente. ulterior, puteai să porţi o conversaţie, pentru că înţelegeai ce tocmai ai făcut. acum, ştii doar o rezolvare la o problemă. nu ştii de ce, ştii doar că aşa se face.

de la TLDR, la TLTL

too long, didn’t read. too long to listen. în timp, cred că o să pot să afirm cu din ce în ce mai multă încredere că ultraesenţializarea mesajului acaparează şi mediul offline. e greu să poţi povesti ceva. trebuie doar să spui şi-atât. nu poţi să detaliezi, pentru că plictiseşti. nu poţi să faci paranteze, pentru că deviezi de la subiect. nu mai poţi să-i ajuţi pe alţii să-ţi demonstreze unde greşeşti, pentru că eşti forţat să prezinţi doar premisa şi concluzia. evoluţia de la problemă la soluţie s-a transformat într-o scurtătură în genul ctrl-v.

fenomenul social care mă fascinează complet şi pentru mine e de neînţeles se-ntâmplă când prietenii ies în oraş. activitatea numărul unu’ e să-şi scoată fiecare smartphone-ul şi să intre pe facebook, ca să interacţioneze cu like şi share cu prietenii lor. reacţie.

am ajuns să ştim doar ce avem nevoie instant să ştim. suntem consumatori de informaţie, nu mai suntem devoratori. ne mulţumim cu ce ni se dă, nu mai avem apetenţă pentru descoperire. din punctul de vedere al raţionării suntem pasivo-reactivi. de aceea există şi tendinţa de a respinge orice idee care nu are un efect imediat pentru noi.

carpe diem e fumat

în momentele în care nu făceai nimic, pe vremea când latina era vie, era important să faci ceva. astăzi, cred că facem prea multe. prezentul ne ocupă mult prea mult timp şi nu mai avem capacitatea de a gândi în perspectivă. nu vorbesc de casă, maşină, familie, copii. românul le vrea p’astea dintotdeauna. nu poate să trăiască fără niciuna. deşi o să sune a vodafone, câţi mai sunt ăia care au pasiune, un scop nobil pentru ceva şi au puterea să-şi apere pasiunea şi ţelul în faţa carpe diem-ului?

carpe diem-ul actual înseamnă job, chirie, benzină, cartelă de metrou, masa de prânz, beţia de uikend, vacanţa rezervată, mesaje de la mulţi ani inspirate de facebook. carpe diem e o listă de bife. esenţa de spontaneitate a dispărut undeva în neant precum acel angel’s share de la whiskey.

şi totuşi…

rezultatele notabile nu au fost niciodată obţinute de oameni care doar îşi făceau treaba, care bifau necesarul. au fost meritul celor puţini, dar diferiţi. diferiţi prin pasiune, prin scop, prin speranţă. meritul celor care plonjează când alţii consideră că e too long to…. şi cred că oamenii ăştia reuşesc pentru că sunt înconjuraţi de alţii ca ei. asta nu înseamnă că trebuie să le placă efectiv acelaşi lucru. nu! pur şi simplu fiecare e o inspiraţie, o motivaţie pentru fiecare.

să închei tot în nota Disney, eu sper ca oameni d’ăştia să reuşesc să-i conving să mă citească. oameni care încă mai vor să-şi folosească neuronii. pentru ei. discutând cu alţii ca ei.
eu sigur am nevoie să ştiu că ei încă există!